Gustul amar al noilor realităţi

Zilele acestea am ieşit din Bucureşti. Era o zi în care frumuseţea începutului de vară parcă explodase. În aer, pluteau făpturile cele mai pure, invizibile. Doar ochiului nostru lăuntric i se cerea blânda bunăvoinţă a vieţii împăcate ca să le închege aivea. Bucuria acestei regăsiri, însă, se lăsa aşteptată. În fiecare clipă apărea câte ceva care se punea de-a curmezişul. Multă vreme, în autobuz, m-au iritat manelele, ale căror versuri exagerau totul. Deja ne-am obişnuit cu asemenea înţelesuri, ca şi cu mecanica ritmurilor lor violente, ce aruncă în aer trâmbe groase de zgomote. Nici nu trebuie să mai comentez un asemenea ambient. Au venit la rând îmbrâncelile, apoi vorbele răstite. Timp de o oră cât a durat drumul, nu am putut deloc să mă adun.

Dacă este adevărat, totuşi?, îmi spuneam, conversând lăuntric cu o altă voce, mult mai acidă. Nu ştiu cum se face, dar în jurul meu apar tot mai multe asemenea voci, care mă îneacă. Voci ale unor persoane stimabile, profesori universitari, jurnalişti, scriitori, mai toţi creştini practicanţi, a căror înţelegere şi judecată am admirat-o în mai multe rânduri. De fapt, tonul multor opinii despre realitatea de astăzi, exprimate şi public, lasă la fundul sufletului celui care le primeşte zaţul unei mâhniri. A unei neîmpliniri.

Mai toţi purtătorii unor asemenea voci acide au prins, ca şi mine, şi vremuri mai bune, înainte de 1990. Nimic, îmi spun ei, din lucrurile de altădată nu se compară cu cele de astăzi. Şi şcolile, şi spitalele, şi calitatea oamenilor apropiaţi, toate parcă aveau ceva mai bun, mai trainic. Mi se pare, totuşi, o exagerare tipică, specifică oamenilor trecuţi în partea a doua a vieţii. Le-am spus de multe ori opinia mea, oarecum în răspăr. Libertatea, cred eu, oferă uneori şi clipe de declin social sau uman, dar din experienţa acestor momente grele ne clădim sau ne întărim conştiinţele. Important este să ne păstrăm speranţa. Să lărgim aripile sufletului. Vorbe frumoase, vine reproşul lor după asemenea vorbe, cu adevărat frumoase, pe care şi eu, uneori, mi le suspectez de prea mult idilism. Încearcă să ieşi din Bucureşti, din mediul tău obişnuit, şi ai să vezi altă realitate, mă ameninţă ei constant.

Microbuzul m-a adus într-un sat din coasta Bucureştiului. O perdea de imobile de diferite forme şi înălţimi, văruite în grabă sau căptuşite cu tablă sau plastic, opreşte răsuflarea vie a câmpurilor. În ferestre, pe balcoane, pe coamele acoperişurilor, înscrisuri de toate culorile. Localitatea, care s-a lipit cât mai strâns de şosea, duduie, vibrează. Mă ciocnesc de oameni de toate vârstele, de toate soiurile, de la copii de şcoală, bine echipaţi cu telefoane, căşti sau smocuri de chei, până la bătrâni cărora sărăcia le-a şubrezit totul, haine şi priviri. Numai poate fi vorba de un sat tihnit. Aici, îmi spun, se încropeşte ceva nelămurit, mereu în grabă, iar oameni şi lucruri încă scrâşnesc neîmpăcate. Ochiul şi vocea acidă a prietenilor mei începe iar să mă copleşească.

Am ajuns, totuşi, repede la destinaţie. Direcţia locală de protecţie a copilului ocupă un întreg bloc de trei etaje. De mai bine de un an, urmăresc dosarul unei fetiţe, care la 8 ani nu are certificat de naştere. Împreună cu poliţia am reuşit să o găsim şi să o punem în contact cu mama ei. Tatăl se află în puşcărie de 5 ani, pentru trafic de droguri şi de fiinţe umane. Mama, reuşind să scape de această reţea de traficanţi, se află la Londra, căsătorită, cu alţi trei copii. De mai bine de un an încerc pe toate căile (telefoane, scrisori) să mişc mecanismul greoi al acestei instituţii. Mama vrea cu tot dinadinsul să îşi recapate fiica pierdută. Funcţionara, care are în administrare dosarul fetiţei, nu mai vrea nici să răspundă la telefon. Nici mie, nici mamei. Nici astăzi nu am avut noroc. Fiind plecată pe teren, când află de prezenţa mea, îi închide telefonul, fără nici o explicaţie, colegei de birou. După mai multe peripeţii, prin mai multe birouri, inclusiv cel al directorului general, primesc asigurări că lucrurile vor intra pe făgaşul normal. Toate greşelile cad în seama fostei directoare. Noua conducere este plină de elan, cel puţin vocal. Entuziasmul noii conduceri a reaşezat încrederea şi în mine. La întoarcere, mergând agale, constat că oamenii şi locurile, deşi au destule nepotriviri, în pasta lor tulbure şi lipsită de gust, parcă încep să se închege într-o viaţă mai bună.