Icoana, premisa care ne permite să ne schimbăm viaţa

Icoana este invitaţia pe care artistul iconar o adresează societăţii pentru a se opri, pentru a medita, pentru a reflecta, a gândi asupra a ceea ce este fiecare persoană în parte. „Cuvântul S-a făcut Trup“ (Ioan 1, 14) şi S-a făcut cunoscut prin cel Unul Născut - acesta este un temei scripturistic în baza căruia omul poate să picteze chipul Fiului lui Dumnezeu şi pe cele ale sfinţilor. Icoana este premisa care ne permite nouă să ne schimbăm viaţa. Trăim într-o societate care refuză icoana. Societatea pune în faţă alte îndemnuri: icoana-barieră către împlinirea umanului, icoana-barieră în educaţie, icoana-barieră în cunoaşterea aproapelui. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1, 1-4). Sf. Nicolae Velimirovici spune că dragostea înseamnă şi lumină. Aşadar, iubirea creştină prin icoană înseamnă lumină. Această lumină este cea care luminează în întunericul ce nu a cuprins-o. Sfântul Nicolae Velimirovici, numit şi noul Hrisostom, pentru că a scris foarte multe lucrări în Biserica Ortodoxă Sârbă, a notat în cartea de meditaţii „Rugăciuni pe malul lacului“: „Copiii mei lumeşti, cuvântul «dragoste» este cea mai profundă rugăciune dintre toate. Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie, dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă, dragostea este prostie. Fără lumină, dragostea e slăbiciune. Dragostea se jertfeşte pe sine şi nu simte că jertfa înseamnă a primi, ci mai degrabă a oferi“. Este limpede că un artist are foarte multă dragoste, pentru că el oferă de cele mai multe ori şi nu primeşte o răsplată în această lume. Sfântul Ioan Scărarul spune că „Dumnezeu este iubire, iar acela care încearcă să-L definească este un orb care vrea să măsoare nisipul de pe fundul mării“.