Icoana sufletului transilvănean, în expoziţie la Muzeul Astra

Expoziţia organizată de Muzeul Astra, intitulată "...muntele de nouri şi flori... Icoane de Ţara Făgăraşului", poate fi vizitată la Casa Hermes din centrul Sibiului. Expoziţia "aduce câteva dintre icoanele de colecţie ale Muzeului Astra, icoane pictate pe sticlă atât în Ţara Făgăraşului, cât şi în Ţara Bârsei", au arătat organizatorii.

Ada Maria Popa, muzeograf la Muzeul Astra din Sibiu, a arătat că "Pictura Ţării Făgăraşului şi a Ţării Bârsei, a spaţiului lor de confluenţă, are o armonie cromatică rostitoare, desenul fiind de o curgere unduioasă a liniei, chipurile păstrează expresivitatea, compoziţiile sunt bogate în naraţiune, semnele şi simbolurile fiind asemenea ochiurilor de apă bogate. Icoanele alese pentru expoziţie se pot grupa, două câte două. Icoana Bunei Vestiri, a Maicii Domnului Îndurerate se repetă, cu o anumită ritmicitate a respiraţiei ochiului şi a inimii.

În pictura pe sticlă a Transilvaniei secolului al XIX-lea, Ţara Făgăraşului reprezintă un urcuş, o culme de munte". Icoanele sunt însoţite, în cadrul expoziţiei, de texte ce introduc pe vizitator într-o atmoseferă de meditaţie prin cele Şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul. Alte elemente ce însoţesc icoanele pentru a crea atmosfera specifică unei case ţărăneşti sunt cele de port alături de ştergare.

Mărturie a credinţei din miezul Transilvaniei

Icoana transilvăneană are "un loc aparte în istoria artei, situându-se la răscrucea drumurilor picturii bizantine, a influenţelor artei central-europene, a desenului naiv al ţăranului transilvănean, al pelerinului în căutarea liniştii singurătăţii, în zorii veacului al XVIII-lea, în plin secol XIX, între fragilitatea sticlei de glajă nepreţuite şi refugiul într-o intimitate spirituală. Această mărturie a credinţei creştin-ortodoxe din miezul Transilvaniei ultimelor trei secole, icoana pictată pe sticlă, este asemenea unei fântâni de spiritualitate românească, găsită de căutători la răscrucea drumurilor, în spaţiul şi timpul vremelnic al istoriei", după cum a remarcat Ada Maria Popa, de la Muzeul Astra. Pentru a vedea icoanele pictate pe sticlă expuse în Casa Huet din centrul Sibiului, vizitatorul trebuie să coboare într-o încăpere care se aseamănă unei temniţe simbolice a spiritualităţii ortodoxe, în veacurile trecute.

"Liniile naive din iconografia ardeleană din Făgăraş arată curăţia din sufletul iconarului. Nicodată icoanele nu se făceau la serie, sticla se lucra în general manual şi asta se simte până astăzi în icoana care se reflectă. Nu avem o icoană mată ci avem o icoană care cu fiecare coborâre şi urcare a geografiei sale fizice te îndeamnă spre o altă geografie spirituală", a remarcat pr. Constantin Necula, consilier misionar - pastoral şi de imagine din cadrul Mitropoliei Ardealului.

Sunt icoane cu Sfântul Nicolae, cu precădere, pentru că "este o ţară a Sfântului Nicolae, atât Ţara Făgăraşului cât şi Şcheii Braşovului. Mai întâlnim icoane legate de praznice împărăteşti şi, nu în ultimul rând, icoana Adormirii Maicii Domnului, care apare cu precădere în casele din satele din jurul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, care multă vreme a fost un centru spiritual de excepţie", a remacat părintele consilier.

În plus faţă de altă iconografie ortodoxă este această prezenţă a albului mat pe fundal care arată, pe de o parte, capacitatea iconografului de a se raporta către lumină şi către praznic. "Fiecare icoană este o alergare de mironosiţă către mormânt gol, iar în acest mormânt gol se desfăşoară toată istoria mântuirii neamului omenesc", a spus pr. Constantin Necula.

Ţăranul român iconar a învăţat să îşi facă singur icoane, iar în timp au apărut adevărate şcoli care cultivau acest stil al liniilor naive specific Ţării Făgăraşului sau Ţării Bârsei. Acest stil era "mai la îndemână. Erau oameni care mergeau ca la târg cu ele, străbăteau munţii cu căruţele cu glaje pictate, iconarii nu furau nicodată imagini unii de la aţii, îşi aveau şcolile lor. Până astăzi mai există în Ţara Moţilor meşteri iconari care câştigă pâinea cea de toate zilele din această îndeletnicire. Cultura teologică a acestor meşteri nu era una excepţională, care să se transforme în element de dogmatică", a remarcat părintele Constantin Necula.

Icoana, zestre pentru viaţa de dincolo

Astfel, "icoana pe sticlă avea în primul rând un caracter practic pentru că sfinţea casa prin prezenţa ei, se poate vedea că ştergarele care erau deasupra icoanei coborau ca nişte braţe de îngeri care ţineau icoana, acestea se aşezau întodeauna pe zidul dinspre răsărit. Mai erau şi aşa-zisele "icoane de verandă", cum am spune astăzi, de pridvor, care erau şi ele aşezate pe stâlpi înspre răsărit şi care privegheau somnul nopţilor de vară. Mai exista icoana de vatră care, din nefericire, a dispărut în timp, mai era o icoană care marca şi nunta şi botezul, cu aceeaşi tărie cu care marca şi moartea", a arătat pr Constantin Necula, consilier misionar - pastoral şi de imagine din cadrul Mitropoliei Ardealului. Multe icoane s-au risipit nu doar din cauza fragilităţii materialului din care erau făcute, ci şi "pentru că mulţi le socoteau ca fiind parte integrantă a zestrei lor cu care nu de puţine ori intrau în mormânt", a spus pr. Constantin Necula.

Istoria icoanelor pe sticlă este zbucimată, la fel ca şi a oamenilor care le-au adăpostit în casele lor. În vremea comunismului, nu de puţine ori era ordin de la partid ca acestea să fie strânse pentru a putea fi valorificate din punct de vedere material. Pe de altă parte, în anii â50-â60 s-a constituit şi fondul de patrimoniu al muzeelor. Pe atunci "ei gândeau la valoare materială, în timp ce ţăranul român se gândea la valoarea spirituală, de aceea e exemplară reacţia părintelui Zosim Oancea, la Sibiel, acolo unde i-a provocat pe oameni ca, decât să doneze organelor de partid şi de stat, în mod nevoit, icoanele, mai bine să le doneze voit muzeului de acolo al Icoanelor pe sticlă. Ele au trecut din proprietatea oamenilor în proprietatea patrimoniului naţional românesc fapt ce dă sens acestor muzee", a remarcat părintele Constantin Necula. Deşi au fost vremuri tulburi când oamenii trebuiau să îşi ascundă credinţa, nevoia de icoane nu s-a perimiat niciodată. "Întotdeauna, chiar ascunse după uşă, ea era acolo, o prezenţă care lucra cu energiile ei necreate", a mai spus pr. consilier.

Prezenţa icoanelor în casele făgărăşenilor şi ale acelora din Ţara Bârsei a fost neîntreruptă, această zonă fiind ca un izvor de lumină duhovnicească ce se revarsă din icoanele pictate pe stică de ţărani.

Preotul paroh Ionuţ Ilea din Vlădeni, judeţul Braşov, o vatră de cultură în care a crescut şi părintele profesor Dumitru Stăniloae, a remarcat că "o tematică des întâlnită prin aceste zone este cea a Adormirii Maicii Domnului. În Ţara Făgăraşului veţi mai vedea icoane cu Sfântul Nicolae, cu Sfântul Gheorghe călare strivind balaurul. Vlădeniul a fost furnizor de icoane pe sticlă. În anii â50 a venit o echipă de muzeografi de la Bucureşti şi cu cineva de la Culte, om politic al vremii, şi au încărcat într-un tir, plin cu fân, sute şi sute de icoane pe care le aveau oamenii prin Vlădeni. Erau icoane foarte vechi, de peste 150 de ani. Soarta lor nu se mai cunoaşte acum. Dar mai sunt şi acum icoane pe sticlă în casele oamenilor, sunt poate cele mai răpândite, iar cea mai des întâlnită temă este Maica Domnului cu Pruncul. Sunt foarte frumos lucrate, iar sticla este specifică, lucrată doar pentru aceste icoane, este o stică în valuri, nu este netedă, cum se lucrează în alte locuri".