Iconografia bizantină - cadru normativ pentru pictura bisericească actuală

Patriarhia Română în demersurile de formare şi perfecţio­nare a specialiştilor bisericeşti a iniţiat seria de cursuri „Unitate dogmatică şi specific naţional în pictura bi­sericească“, ajunsă în acest an, 2015 (4-5 mai), la ediţia a III-a şi având ca tematică distinctă activitatea meşterilor iconari şi a zugravilor „de subţire“, adică a pictorilor de biserici.

În tradiţia ortodoxă, pictura bisericească reprezintă o componentă fundamentală a locaşului de cult, rolul său fiind statuat de Sinodul VII Ecumenic de la Ni­ceea (787) pe baza învăţăturii Sfân­tului Ioan Damaschin (†749), care a formulat răspunsul ortodox: „Eu nu ador materia, ci pe Acela Care pentru mân­tuirea mea S-a făcut materie“ şi confirmat de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a întărit rolul sfintelor icoa­ne ca expresii liturgice ale comuniunii harice a Bisericii cu Hris­tos şi cu Sfinţii Lui, prin rugă-ciu­ne.

De atunci până în prezent, Biserica Ortodoxă a păstrat cu multă consecvenţă aceste fundamente dogmatice, exprimându-le într-o formă elevată în tradi­ţia picturii bizantine şi post-bizantine.

În acest context s-a înscris şi arta bisericească din Ţările Ro­mâne, unde s-au dezvoltat şcoli de pictură şi unde au activat importanţi iconari şi pictori bise­riceşti. Dacă stilul bizantin a fost cultivat în Ţara Româneas­că, Moldova şi Transilvania în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, iar stilul post-bizantin în Ţara Românească în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, odată cu epoca lui Matei Basarab (1632-1654) în Ţara Românească şi Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova se poate vorbi de şcoli de pictură, care se dezvoltă şi capătă un spe­cific naţional. Iar începând cu şcoala brâncovenească din ultima parte a secolului al XVII-lea şi şcoala post-brâncoveneas­că din secolul al XVIII-lea, care reunesc influenţele exercitate de curentul cultural apu­sean (venit din Occident), cel „gre­cesc“, ve­nit din sud-estul european ortodox, şi cel românesc sau autohton, sunt scoase în relief mult mai pregnant trăsă­turile cele mai importante ale spiritului românesc: credinţa statornică, bogăţia ideilor plastice şi varie­tatea formelor de expresie stilistică, în cadrul unităţii unui stil românesc.

Deşi a fost întemeiată pe fondul autohton tradiţional, arta bi­sericească la români a fost uneori influenţată de curentele ar-tis­tice care au străbătut Euro­pa în diferite perioade. Se poate totodată observa cum arta religioasă românească în general s-a dezvoltat în strânsă legătură cu arta popoarelor învecinate sau cu a comunităţilor etnice con­­lo­cuitoare. Acest contact va duce, pe de o parte, la receptarea unor elemente artistice arhitecturale şi picturale precum cele romano-gotice, renascentiste, ba­roce sau neoclasice, care se pot observa mai ales în spaţiul transilvănean, iar, pe de altă parte, va transforma meşterii iconari şi zugravii în propagatori ai acestor elemente artistice, chiar dincolo de hotarele Ţărilor Române. Totuşi, dacă în secolul al XIX-lea, în istoria artei religioase româneşti stilul neoclasic devine prevalent, la începutul secolului XX se va simţi nevoia revenirii la tradiţia bizantină, în cadrul stilului neobizantin. De fapt, începând cu anul 1872, stilul bizantin era impus ca normativ prin Legea pentru alege­rea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi pentru înfiinţarea consistoriului superior bise­ricesc, care preciza privind bise­ri­ca: „pictura, arhitectura şi ornamentaţiunea… să fie conform stilului bizantin“. Iar din acel an Biserica Ortodoxă Română a susţinut în mod consecvent a­ceas­tă linie, care, din punct de vedere istoric, este în consens cu tradiţia cea mai autentică de artă bisericească ortodoxă pe pământ românesc, iar din punct de vedere liturgic şi teologic exprimă cu fidelitate credinţa ortodoxă privitoare la finalitatea creaţiei şi a istoriei, şi anume: transfigurarea sau sfinţirea lor prin participare la lumina ne­creată şi neapusă din Împărăţia cerurilor.

Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veşmântul pictural al conţinutului ei spiritual.

De pildă, o Liturghie ortodo­xă săvârşită într-un locaş de cult cu pictură barocă nu are o de­pli­nă armonie cu veşmântul pictural al spaţiului liturgic în care se săvârşeşte Liturghia. Deci, nu­mai iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină. Dacă se să­vâr­şeşte Liturghia ortodoxă pe un câmp, iar mai mulţi arhitecţi sunt chemaţi să prezinte un pro­iect pentru învelişul arhitectural al acestei Liturghii, vom ajunge la stilul bizantin. Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Litur­ghii. Chiar atunci când într-o biserică nu se mai săvârşeşte timp de două zile Liturghie, ai impresia că Litur­ghia continuă prin pictura bi­zan­tină, care este conformă cu întreg conţinutul liturgic al Sfintei Liturghii şi, desigur, cu al celorlalte slujbe ale Bisericii.

Fiind conformă cu Liturghia ortodoxă, iconografia bizantină este în acelaşi timp lumină a Crucii şi Învierii lui Hristos, asceză şi bucurie pascală, come­morare a istoriei mântuirii şi pregustare profetică a vieţii cereşti eterne.

Întrucât iconografia bizantină evidenţiază cu prioritate dinamica sfinţirii omului şi a naturii în relaţia lor cu Hristos-Dumnezeu Creatorul şi Mântui­torul lumii, ea nu prezintă na­tura şi istoria ca realităţi autosuficiente închise în spaţiul tridimensional, ci în dinamica mutaţiei lor profetice spre „cerul nou şi pământul nou“, spre „Ierusalimul ceresc“ despre care vorbeşte cartea Apocalipsei în capitolul 21.

Dacă ne uităm bine la pictura bizantină, ea nu este o copie a realităţii, ci este o interpretare duhovnicească profetică, în lumina Împărăţiei cerurilor, a „veacului ce va să fie“. De aceea, însăşi natura sau creaţia materială (crestele munţilor) este impregnată de lumina harului. Mai mult, în pictura bizantină, pliurile aurii de la veşmintele sfinţilor ne arată că totul este pătruns de lumina cea necreată, nevăzută cu ochii trupeşti, dar simţită sufleteşte prin credinţă. De asemenea, putem observa în pictura bizantină că proporţiile din natură nu sunt respectate, pentru că toate sunt subordonate unui scop: acela al transfigurării. De pildă, niciodată muntele, copacul sau câmpul nu trebuie să treacă deasupra ni­velului la care sunt ilustraţi genunchii unui sfânt, pentru ca să se arate că el este detaşat de cele materiale; că nu este prizonierul teluricului, ci că el, încă din lumea aceasta, trăieşte libertatea harică a fiilor lui Dum­ne­zeu. De asemenea, dacă un sfânt avea un trup cu gât scurt, în pictură, el nu mai apare astfel, ci gâtul pare ca o coloană înaltă pe care stă capul ca un templu. Deci, pictura bizantină nu este o copie a realităţii, deoarece pune în evidenţă transfigurarea spirituală a elemen­te­lor materiale. Iarăşi, dacă ci­ne­va avea urechile mari, în pictură nu are voie să mai apară cu urechile mari, ci mai mici, pentru că ele au interiorizat cuvântul duhovnicesc. Dacă privim ochii sfântului ilustrat, ei sunt în general de trei-patru ori mai mari decât în rea­litate, pentru că ei reprezintă ferestrele prin care sufletul priveşte în Împărăţia cerurilor. Prin urmare, pictura bizantină nu este o copie naturistă a rea­lităţii istorice, ci este o pre­zen­tare transfigurată a realităţii istorice, a mutaţiei profetice a a­ces­teia, din lumea pre­zentă „spre cerul nou şi pământul nou“ din cartea Apocalipsei (21, 1). Atunci când comparăm o pictură bizantină cu una renascentistă, imediat se observă aceste diferenţe. Aşa­dar, pictura bizantină nu este o pictură între altele, ci este arta „sui generis“ a Bisericii; ea este Artă Sacră (li­turgică), nu simplu artă religi­oa­să. Tablourile lui Rem­brandt de inspiraţie religioasă sunt ta­blouri de artă religioasă, dar ele nu sunt artă bisericească sacră. Aşadar, iconografia bizantină nu este simplă artă religi­oa­să, artă de inspi­raţie religi­oa­să, ca un ta­blou renascentist, ci este creaţia Bise­ricii şi arta ei proprie, limbajul vizual care exprimă con­ţinutul spiritu­al nevă­zut, dar trăit prin cre­din­ţa Bise­ricii.

(Nu intrăm prea mult în detalii, ci aşteptăm Îndrumătorul pentru pictura bisericească, iar aceste elemente pe care le-am enunţat acum trebuie să fie cuprinse acolo ca să înţelegem de ce iconografia bizantină este cadrul normativ pentru pictura bisericească ortodoxă.)

Datorită acestei perspective a transfigurării profetice din ico­nografia bizantină, biserica ortodoxă pictată în care se săvâr­şeşte Sfânta Liturghie a fost numită „cerul pe pământ“ (Sfântul Gherman al Constanti­nopolu­lui), având ca scop principal î­năl­­ţ­area spirituală sau mis­tică a pământenilor în Împără­ţia cerurilor.

Toată Ortodoxia este mistică, iar dacă nu mai este mistică, ea este secularizată, adică şi-a pierdut simţul misterului, al întâlnirii tainice, dar reale cu Dum­nezeu cel nevăzut şi netrecător. Sfântul Apostol Pavel spune că tot ce este văzut este trecător. Numai realităţile nevăzute sunt netrecătoare (cf. 2 Corinteni 4, 18). Deci, numai Dumnezeu este netrecător şi harul Lui divin necreat, iar credinţa noastră este tocmai legătură sau relaţie cu Dumne­zeu Cel nevăzut şi netrecător, prin harul Lui necreat şi netrecător. Aici este esenţa picturii bizantine sau a picturii bisericeşti ortodoxe.

În această direcţie se vor afirma în întreg spaţiul românesc o serie importantă de pictori, unii mai bine-cunoscuţi, alţii mai puţin (astăzi, cei mai cunoscuţi sunt membrii Comi­siei de pictură bisericească), care vor reuşi să prezinte, prin aprofundarea conţinutului spiritual al credinţei ortodoxe şi prin creativitatea artistică a formelor de exprimare, universul spiritual autentic al spaţiului românesc ortodox.

Astăzi, în România, avem o mulţime de biserici de o frumuseţe rară, pictate în stilul neobizantin. Aici, în Bucureşti, în ultimii şapte ani, au apărut unele biserici de o frumuseţe deosebită care arată un progres al artei bizantine la noi, mai ales de la Revoluţie încoace (după 1990), ca urmare a însuşirii acestui specific. În acelaşi timp, se vede că pictura românească este o pictură neobizantină, cu preferinţe pentru anumite nuan­ţe de culori, având o cuminţenie, un echilibru. Considerăm că cele mai frumoase biserici pictate tre­buie, cândva, scoase în evi­den­ţă şi prin albume care pot să fie la îndemâna pictorilor mai ti-neri. Se învaţă foarte mult din exemple, mai ales când este vor­ba de artele vizuale care nu se bazează pe memorare intelec­tu­a­lă, ci pe memorie vizuală. Ar tre­bui să premiem în fiecare an cele mai frumoase biserici pictate în anii precedenţi, adică să scoatem în evidenţă deosebirea între ce a fost o biserică înainte de pictarea ei în stilul neobizantin şi ce este astăzi. (Vă aduceţi aminte ce a fost Biserica „Sfân­tul Gheorghe“-Nou înainte de a fi pictată. E o mare deosebire. Anul trecut (2014), a venit un preot rus aici în Bucureşti şi a văzut mai multe biserici, dar a zis despre această biserică: „Asta îmi place cel mai mult, pentru că noi nu avem astfel de biserici, am pierdut pictura bi­zan­tină“.) La ora actuală, Bise­rica Ortodoxă Română este singura din lume care păstrează ar­ta picturii bizantine în frescă. În alte ţări se pictează pe pânză, care este lipită, apoi, pe pereţii bisericii. Aceasta ţine o vreme, 50 de ani, nu trei-patru sute de ani, ca în cazul picturii bizantine în frescă. Noi trebuie să conti­nuăm cu fidelitate această tra­di­ţie, chiar dacă uneori câlţii de cânepă se găsesc mai greu, din anumite motive artificiale (că ar fi pericol de a cultiva canabis). Deci, această pictură în frescă poar­tă în ea parfumul veşniciei. Durabilitatea în timp a picturii unei biserici arată înveşnicirea artei sacre. Este foarte important să descoperim legătura ca­re există între o frumuseţe permanentă şi un suport al ei rezistent în timp.

Prima lucrare de amploare despre viaţa şi activitatea pictorilor bisericeşti din secolele XVI-XIX o găsim la preotul Ştefan Me­teş, lucrare intitulată Din istoria artei religioase române. I Zu­gravii bisericilor române (1929), care a fost premiată de Academia Română. Aceasta este urmată de studii separate sau monografii. Ediţia din acest an a Conferinţei naţionale „Uni­tate dog­matică şi specific naţio­nal în pictura bisericească“ readuce în atenţie acest subiect şi, pe baza cercetărilor şi publica­ţiilor ulterioare, promovează dezbateri şi subliniază importanţa mesajului picturii bisericeşti şi al artei religioase în lumea contemporană.

Pictorii bisericeşti trebuie să cunoască bine tradiţia învă­ţă­tu­rii bisericeşti ortodoxe, iconogra­fia bizantină şi istoria pictu­rii religioase, pentru a avea capacitatea de a selecta cele mai impor­tante elemente artistice ale î­na­in­­taşilor care, corelate cu noţiunile corecte de credinţă, să transmită mesajul artistic al cre­dinţei ca lumină pentru viaţa Bisericii şi a poporului credincios.

Într-adevăr, pictura biseri­ceas­că este o lumină pentru via­ţa Bisericii şi pentru viaţa po­porului credincios, deoarece ico­nografia are ca scop principal a­pelul sau invitaţia la rugăciu­ne. Este foarte important să înţele­gem că în viaţa liturgică icoana nu este un obiect care, mai întâi, trebuie privit îndelung, ci este un obiect liturgic, care susţine întâlnirea noastră cu Hristos. De aceea, de îndată ce vedem icoana, sărutăm chipul persoanei pictat pe icoană, iar ansamblul frescelor înseamnă şi ele un îndemn la rugăciune şi comuniune cu sfinţii. Astfel, chiar dacă s-ar afla, la un moment dat, numai un singur om în bise­rică, acela nu ar fi singur, ci împreună cu sfinţii din ceruri care se roagă necontenit şi îl cheamă la rugăciune.

Ediţia a III-a a Conferinţei naţionale „Unitate dogmatică şi specific naţional în pictura bise­ricească“, prin subiectele ce vor fi prezentate, acoperă ca tema­tică întreg teritoriul românesc, cuprinzând din punct de vedere cronologic epoca medie, moder­nă şi contemporană şi se constituie ca un omagiu adus meş­terilor iconari, zugravi, pietrari sau cunoscători de alte arte, precum broderia, sculptura, ar­gintăria şi decorarea manuscriselor. Toate acestea arată dinamica spirituală, simţul ar­tis­tic, fineţea, precizia execuţiei şi pot constitui un izvor de inspiraţie pentru arta biseri­ceas-că din timpul nostru. 

Felicităm şi binecuvântăm pe organizatorii, oratorii şi pe toţi participanţii la această confe­rin­ţă naţională, exprimându-ne spe­­­­ranţa că lucrările acesteia vor fi un prilej de o cunoaştere mai profundă a tradiţiei picturii bise­riceşti şi a artei religioase în ge­neral pe teritoriul ţării noastre.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt rostit la deschiderea Conferinţei naţionale „Unitate dogmatică şi specific naţional în pictura bisericească“ (ediţia a III-a), având ca tematică „Meş­teri iconari şi zugravi de subţire (pictori de biserici) “, organizată de Comisia de pictură biseri­ceas­că a Patriarhiei Române, la sala de conferinţe a Centrului na­ţio­nal pentru formare continuă Du­mitru Stăniloae din Bucureşti, luni, 4 mai 2015. Text revizuit de autor.