Îmbrăcămintea monahală şi semnificaţiile ei duhovniceşti

'La început, nu existau prescripţii precise privitoare la haina monahală, dar alegerea vieţii monahale se manifesta în chip firesc şi printr-un anumit mod de a se îmbrăca al monahului. Ea trebuia să sugereze, să ducă cu gândul la voturile monahale, şi acestea apărute mai târziu, şi în mod deosebit la sărăcie şi simplitate, la decenţă şi smerenie. Mai târziu, s-a născut spontan practica potrivit căreia egumenii îi îmbracă în veşmântul monahal pe chinoviţi, iar părinţii duhovniceşti pe anahoreţi, îmbrăcarea hainei devenind cea mai veche formă de făgăduinţă monahală. Descriind-o, Sfântul Dionisie Areopagitul adaugă faptul că ea înseamnă trecerea la viaţa desăvârşită.

Prin sărăcia sa, ea trebuie să arate ruptura cu lumea. „Haina - spune Sf. Vasile cel Mare - trebuie să fie vieţuirea proprie fiecăruia.“ Iar Sf. Ioan Casian arată că rostul vestimentaţiei monahului este „să-i acopere doar trupul şi să-l ferească de ruşinea goliciunii, şi să evite neplăcerea frigului, iar nu ca să nutrească seminţele deşertăciunii sau ale mândriei“. Ea trebuie să se caracterizeze prin decenţă şi simplitate: „Aşa să fie îmbrăcămintea monahului de simplă, încât nici prin culoare, nici prin noutatea îmbrăcămintei el să nu pară deosebit între ceilalţi bărbaţi ai acestor tagme. (...) Să fie străină de o dichiseală prea îngrijită, dar nici să nu producă neplăcere din cauza neîngrijirii de petele murdare“, mai recomandă Sf. Ioan Casian. Pentru acelaşi sfânt, dezbrăcarea de hainele lumeşti şi îmbrăcarea cu hainele monahale, la intrarea în mănăstire, se înscrie în aceeaşi logică spirituală a evenimentelor duhovniceşti. De aceea, spune el, cel care intră în mănăstire „nu mai are voie“ să îmbrace haina pe care a purtat-o în lume, „ci, fiind adus în obştea fraţilor, se dezbracă de hainele sale şi se îmbracă cu hainele mănăstirii, prin mâinile stareţului, ca să cunoască prin aceasta că el este golit nu numai de toate lucrurile sale cele vechi, ci că se coboară la sărăcia şi lipsa lui Hristos, alungând toată mândria lumească, şi că astfel el urmează să fie întreţinut din lucrurile care nu sunt câştigate prin meşteşugul veacului acestuia, şi nici nu sunt sporite pe cale nedreaptă, ci din sfintele danii pioase mănăstireşti va primi partea slujbei sale şi astfel, în sfârşit, să-şi dea seama că nimic al său nu are ca hrană şi îmbrăcăminte şi, părăsind grija zilei de mâine, după cum spune porunca Evangheliei, să nu se ruşineze a se pune în rândul săracilor, ci, mai mult, să se simtă onorat că a devenit copărtaş cu slugile lui Hristos“. „Hainele pe care le-a depus economului sunt păstrate atâta timp - spune în continuare Sf. Ioan Casian - până când, după multe ispite şi încercări, se vor cunoaşte lămurit înclinările şi tăria statorniciei şi a răbdării lui. Şi dacă părinţii s-au convins că el poate să stea cu râvna de la început, atunci ei le împart celor săraci. Dacă însă vor descoperi că porneşte de la el viciul cârtirii sau greşeala unei cât de mici nesupuneri, dezbrăcându-l de hainele mănăstirii cu care a fost îmbrăcat, şi dându-i-le pe cele vechi, îl alungă. Căci nici unul n-are voie să plece cu hainele care le-a primit şi nici nu i se dă voie să se îmbrace cu ele acela pe care ei văd că s-a rătăcit faţă de rânduiala mănăstirii.“

În baza acestei înalte semnificaţii, de-a lungul veacurilor s-a alcătuit o adevărată mistagogie a elementelor de vestimentaţie monahală.

Paramanul este o pânză neagră, dreptunghiulară (30x20 cm), cu o cruce şi celelalte instrumente ale răstignirii Domnului în mijloc, încadrate de doi serafimi. Pe margine, de jur împrejur, este scris: „Luaţi jugul Meu, că este bun şi sarcina mea uşoară“. Se poartă pe spate şi semnifică asumarea crucii desăvârşirii, pe care ne cheamă Hristos să o purtăm.

Dulama - haină a pocăinţei, semnificată prin culoarea ei neagră.

Brâul - aminteşte şi de luptătorii în arenă, care, printr-o asemenea cingătoare îşi concentrau puterile. Monahul îşi încinge mijlocul cu „puterea adevărului“, spre mortificarea trupului şi înnoirea duhului.

Sandalele - încălţăminte uşoară, spre a alerga fără greutate, vestind Evanghelia păcii. Întreaga viaţă a călugărului e o alergare spre acest ţel al păcii, al isihiei, al nepătimirii.

Rasa - haină a cuvioşilor, apărătoare de gânduri rele, „platoşă a dreptăţii“.

Culionul (potcapul) - cuvânt care vine de la coif, menit să apere capul de săgeţile vrăjmaşului, îndeosebi ale deznădejdii.

Mantia - veşmânt plisat, ca o îmbrăcăminte de raze, semnificând razele luminii dumnezeieşti necreate, care au strălucit peste Sfinţii Apostoli pe Tabor. E îmbrăcămintea nestricăciunii, a sfinţeniei şi, totodată, semnul acoperământului părintesc pentru noii fii duhovniceşti pe care stareţul sau duhovnicul îi ia sub această mantie la intrarea în cinul monahal.

Camilafca - văl subţire care acoperă culionul şi coboară uşor peste umeri. E simbol al minţii care, purificată prin har, devine diafană, lumină înălţătoare, minte a lui Hristos.

Metaniile - sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Ele leagă prin rugăciune inima de Dumnezeu; ţin sufletul în stare de veghe, chemând pe Iisus.

Viaţa monahală este o renunţare, o rupere şi o fugă de lumea fizică, în căutarea împărăţiei lăuntrice, iar acest doliu interior, această moarte faţă de plăcerile lumii prezente se oglindeşte şi în chipul exterior al monahului.

Haina monahului este un semn de doliu şi reaminteşte purtătorilor ei că aceştia ar trebui ca în orice moment, al fiecărei zile, să moară păcatului şi să răstignească egoismul din ei înşişi. Dar, în timp ce straiele acestora sunt negre, feţele lor sunt radioase. Ei, trăind o continuă metanoia (pocăinţă), în credinţă şi în umilinţă, redobândesc harul şi apa Botezului în lacrimile „bucuriei dureroase“, cum spune Sf. Ioan Scărarul.