IN MEMORIAM: La „Şcoala de jurnalism Zamfirescu“

Am avut onoarea şi privilegiul de a mă număra printre cei care, într-un fel sau altul, au urmat cursurile „Şcolii de jurnalism Zamfirescu“ din Iaşi. Era prin luna februarie 2004, când eu, un „tânăr“ pensionar militar liber de contract, am ajuns printr-un concurs de împrejurări la un ziar local, unde director era Florin Zamfirescu. Înarmat cu câteva eseuri m-am prezentat milităreşte la redacţia ziarului, în căutarea unui loc de muncă. După ce „şeful“, cum îi spuneau ziariştii, mi-a ascultat păsul, mi-a spus: „De la Neculce-ncoace, tot moldoveanul scrie; scrie din pasiune; scrie cu pasiune; scrie să moară capra vecinului; mai scrie şi din vocaţie, iar uneori din plictiseală - dar cine vinde ce se scrie?!“. Mai pe şleau, mi-a zis că are nevoie de un departament de distribuţie eficient, iar apoi a concluzionat: „Dacă cineva crede că e greu a scrie, a fabrica, în general a construi ceva, să încerce să vândă sau să valorifice ceea ce produce şi, de abia atunci va avea pe deplin proprietatea cuvântului muncă“. Am luat această replică drept provocare, şi astfel începu buna mea colaborare, de peste şase ani, cu unul dintre jurnaliştii de marcă din presa ieşeană, care chiar a transformat redacţiile ziarelor pe care le-a condus în adevărate şcoli de jurnalism. Pasiunea pentru jurnalism a „domnului director“, cum îmi plăcea mie să-i spun, începe prin 1982, când un grup de tineri, printre care şi domnia sa, plini de cutezanţă şi spirit civic, scot publicaţia „Opinia studenţească“; a continuat, după cum se ştie, cu „Monitorul“, „Foaia ieşeanului“, „Obiectiv“, „Lumea ieşeanului“ şi „Ziarul Lumina“. Numai dintr-o simplă enumerare ne dăm seama că domnia sa era în căutarea unui produs jurnalistic care să-l reprezinte şi care să se apropie de sufletul cititorului. Cred că acest vis i s-a împlinit prin primul cotidian creştin, „Ziarul Lumina“. De fapt, pentru domnia sa, în nomenclatorul de meserii nu era decât una: cea de jurnalist; dacă s-ar fi tăiat la un deget, în loc de sânge i-ar fi picurat ştiri, reportaje, documentare, analize, tipar şi chiar machete de ziar…! Atât era de pasionat de meseria de jurnalist, încât vreo câţiva ani a uitat să mai plece în concediu! Însă punctul său forte era cel de formator de jurnalişti. Avea fler şi intuiţie în descoperirea tinerelor talente, dar mai ales ştia, în mod discret, să le şlefuiască şi să le dea libertatea, dar şi responsabilitatea de a se exprima în spaţiul jurnalistic. Se poate spune că, într-un fel sau altul, toţi cei care au lucrat cu Forin Zamfirescu, „Şefuâ“, cum îl gratulam noi, au ars mai repede etapele formării ca jurnalişti şi au devenit foarte buni meşteri în mânuirea cuvintelor. Era atât de iubit de cei cu care lucra, încât, acum doi ani, noi, colaboratorii săi, cu prilejul aniversării zilei sale de naştere, i-am dedicat un „ziar special“ - şi acum îi văd bucuria cu care sorbea răvaşele… Are să-mi lipsească mult „Şefu“… Obişnuiam ca aproape zilnic, timp de câteva zeci de minute, să radiografiem principalele evenimente religioase şi jurnalistie, dar şi economice, sociale şi politice… Avea o uimitoare capacitate de analiză şi sinteză, iar soluţiile ipotetice pe care le avansa erau de-o acurateţe rar întâlnită - păcat că nu dispuneam de instrumentele necesare pentru a le trimite celor în drept…!