Indiferenţa face din lume un pustiu sufletesc

„Omul bolnav se poate folosi de o suferinţă a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relaţia lui cu Dumnezeu“, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul de învăţătură rostit ieri la Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Reşedinţa Patriarhală.

În Duminica a 4-a după Paşti, Biserica Ortodoxă a făcut pomenirea vindecării slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda de către Mântuitorul Iisus Hristos, consemnată la Ioan 5, 1-15. Pericopa evanghelică ne arată un bolnav de 38 de ani, un om care se chinuia trupeşte şi sufleteşte pentru că era părăsit de rude, prieteni şi de către toţi oamenii. „Întrucât acest bolnav aştepta îndelung întru răbdare desăvârşită şi întru speranţă neîntreruptă un om care să-l ajute pentru a fi vindecat şi el, Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a venit ca să-l ajute. Domnul Hristos cunoştea bine îndelunga suferinţă a slăbănogului, dar şi multa lui pocăinţă pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire şi multa lui speranţă fără întrerupere. Când slăbănogul I-a spus lui Iisus: «Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare», el a exprimat, de fapt, mai mult o cerere, decât a dat o explicaţie. El simţise că venise lângă el Omul Care îl poate ajuta să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către înger. Însă, îndată bolnavul va constata că Omul de lângă el nu venise ca să-l ajute să intre în scăldătoare, ci chiar să-l vindece, imediat şi discret, prin cuvânt, zicându-i: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»“, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Minunea vindecării acestui slăbănog ne arată că suferinţa omului poate fi adâncită prin indiferenţa celorlalţi, dar poate fi transformată prin răbdare şi rugăciune în prilej de ridicare duhovnicească. „Deşi mulţi oameni se aflau în jurul lui, şi totuşi nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să îl ajute şi nu l-au ajutat, ci suferă întru speranţă, rabdă şi aşteaptă vindecarea de la Dumnezeu, iar această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui de Dumnezeu ca virtute sau lumină a sufletului, adică suferinţă chinuitoare transformată în pocăinţă vindecătoare“, a spus Preafericirea Sa. Iubirea, milostenia şi rugăciunea creştinilor pentru cei bolnavi îi întăresc pe aceştia în răbdare şi nădejde, şi le ridică mintea la cele de sus, la binecuvântările şi harul lui Dumnezeu. „Nu toţi oamenii au aceeaşi putere de a răbda sau de a suferi întru smerenie, însă acest păcătos care s-a pocăit prin suferinţă a fost ales de Hristos Domnul să ne arate că omul bolnav se poate folosi de o suferinţă a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Şi chiar dacă omul bolnav nu dobândeşte imediat sau deloc vindecarea trupului, el poate dobândi vindecarea sufletului de boala păcatului, adică poate primi mântuirea şi dobândi viaţa veşnică în iubirea lui Dumnezeu“, a mai spus Preafericirea Sa.