Îndrăzniţi, nu vă temeţi, Eu sunt! Aveţi credinţă şi curaj!

Când se lasă întunericul, toată creaţia lui Dumnezeu simte că se apropie noaptea. Lipsa luminii înseamnă întuneric, care, la rândul lui, aduce nesiguranţă şi teamă.

† Corneliu,

Episcopul Huşilor

Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează următoarele: "Când s-a făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare. Şi intrând în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare. Şi s-a făcut întuneric şi Iisus nu venise la ei. Şi suflând un vânt mare, marea se agita. După ce au vâslit ca la treizeci de stadii, au văzut pe Iisus umblând pe apă şi s-au înfricoşat. Iar El le-a zis: "Eu sunt, nu vă temeţi!"; deci voiau să-L ia în corabie şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau" (Ioan 6, 16-21).

În ce a constat frica cea mare a apostolilor aflaţi pe Marea Galileei în miezul nopţii? Primejdia pierderii vieţii sau ameninţarea valurilor au făcut ca, alături de teama întunericului, să intervină şi nesiguranţa ajungerii la malul salvator. La acestea, poate, s-a mai adăugat şi freamătul furtunii, căci în momentul în care Mântuitorul a urcat în corabie, vântul s-a potolit.

Apariţia lui Iisus mergând pe apă ca pe uscat a trezit teama crezând că o fantomă a apărut spre a-i scufunda în mare. Teama, care are multe motive şi care este provocată de atâtea situaţii, strigă adesea după ajutor.

A venit să potolească valurile cele amare ale vieţii

Psihologic judecând realitatea fricii, orice om devine lipsit de putere şi nesiguranţă, îşi teme propria existenţă şi aşteaptă un final tragic. Mai ales cataclismele care biciuiesc omenirea, focul, apa, cutremurul, lipsa credinţei, toate duc spre finalul trist, anume teama asupra propriei vieţi.

Luptându-se cu valurile mării care ameninţau corabia, cu teama de întuneric, ucenicii Domnului sunt asaltaţi de apariţia pe neaşteptate în mijlocul valurilor mării agitate a ceea ce lor le-a dat mai multă frică - o fantomă, o apariţie. Lumea toată înaintea unor astfel de situaţii neprevăzute se agită, îşi pierde controlul, devine nesigură, strigă după ajutor, după posibilitatea de a se elibera din primejdii. Dar, aşa cum istoriseşte Evanghelia, în mijlocul furtunii o voce se adresează lor: "Eu sunt, nu vă temeţi!". La auzirea acestor cuvinte, marea agitată devine liniştită.

Teama interioară, neliniştea exterioară a ucenicilor, primejdia scufundării corăbiei în mare, valurile agitate şi furtunoase, la final nimeni nu a mai reţinut nimic din cele întâmplate, căci vocea plină de încurajare şi mângâiere a făcut ca ei să devină încrezători în puterea Celui care a venit în lume pentru a potoli valurile cele amare ale acestei vieţi.

Credinţa învinge frica

Frica, teama au făcut ca istoria celor care străbat mările să fie mereu prezentă în activitatea lor. Furtunile neprevăzute, naufragiile nu au oprit omenirea de a continua să navigheze pe mările şi oceanele lumii. Cât de puternic şi experimentat este un om, primejdiile care-i ameninţă viaţa îl fac să-şi cunoască propriile limite, capacitatea limitată şi adesea fragilă în faţa furtunilor, biruirea lor vine prin curajul credinţei şi al ajutorului pururi prezent al Celui care mereu conduce corabia pe marea cea amară şi agitată a acestei vieţi.

Frica este, şi astăzi, prezentă în viaţa noastră, deşi o multitudine de metode caută să o îndepărteze. Frica aparţine şi este prezentă alături de singurătate, incertitudine, ea aparţine pretutindeni acolo unde există oameni. Ea se manifestă diferit, frica de viitor, de ziua de mâine, de pierderea locului de muncă, de boală şi suferinţă, de pierderea raţiunii şi a controlului, de pierderea demnităţii umane, de cei mai puternici şi răi care pot fi uneltele răului, de răspunsul pe care trebuie să-l dăm înaintea Dreptului Judecător.

În aceste multitudini de situaţii extreme, cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămâne ca în noaptea furtunoasă de pe marea Galileei: "Îndrăzniţi, nu vă temeţi!", El nu ne spune: "Eu am să iau teama de la voi", ci "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). Dar şi în această lume în care Hristos Mântuitorul a biruit moartea rămâne mereu prezentă teama şi frica. Puterea de neînvins asupra lor rămâne credinţa.

Credinţa este cuvântul şoptit, mângâietor şi încurajator: "Nu vă temeţi!".

Mergerea pe apă a Mântuitorului

Timpurile pe care le trăim noi astăzi sunt marcate de spectrul multor motive de teamă şi frică. Suferinţa bolilor, sărăcia, lipsurile spirituale şi financiare sunt dese motive de teamă, generate de apariţia fantomatică a existenţei noastre, când aceasta este lipsită de puterea credinţei şi de curajul pe care aceasta îl aduce biruind valurile furtunoase ale încercărilor.

Ceea ce este esenţial în relatarea mergerii Mântuitorului pe apă ca pe uscat îl constituie faptul că furia mării nu reprezintă finalul, ci, împotriva tuturor aşteptărilor, imaginaţiilor, apare blândul Păstor Care, după teamă, aduce biruinţa asupra răului. Apostolilor le era cunoscut conţinutul cuvintelor din Psalmul 65, 3-6: "Cel ce preface marea în uscat, prin râu vor trece cu piciorul. Acolo ne vom veseli de El, de Cel ce stăpâneşte cu puterea Sa veacul, ochii Lui spre neamuri privesc; cei ce se răzvrătesc să nu se înalţe întru sine...".

Aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi creatorul tău, Israele: "Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat". (Isaia 63, 1-2).

Le era deplin cunoscut că apa reprezintă, atunci când se revarsă cu furie, ameninţarea asupra propriei vieţi, pe care o punea în primejdie. De asemenea, ştim că încrederea în ajutorul lui Dumnezeu îi poate izbăvi din primejdii şi încercări.

Parte dintre apostoli, cu excepţia fiilor lui Zevedeu, Ioan şi Iacov, şi ai lui Petru şi Andrei aveau teamă de furia mării, căci veneau din viaţa obişnuită şi care, spre deosebire de mare, nu era un pericol neprevăzut, aşa cum mereu îl aveau înainte pescarii galileeni.

Deşi erau obişnuiţi cu acestea, grija şi teama îi frământau, pentru că puterile nu-i mai ţineau să ajungă la mal, mai ales că era trecut de miezul nopţii. Dar la acestea s-a adăugat apariţia a ceva neaşteptat, însă vocea Lui a avut darul bucuriei de a încuraja, precum şi învăţa, căci fără voia lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic în această lume.

Simbolul corăbiei

Dumnezeu este prezent pretutindeni, deasupra şi totuşi în mijlocul nostru, în măsura în care Îl dorim şi-L chemăm spre a ne fi ajutor, încurajare şi mângâiere.

El este Cel care a venit în mijlocul nopţii pe valurile mării şi a alungat teama, frica şi furia valurilor care ameninţau să scufunde în adânc spre pieire inimile celor care nu pricepuseră nimic din minunea înmulţirii pâinilor. Mergerea pe apă ca pe uscat a Mântuitorului s-a petrecut imediat după ce a săturat mulţimile, însă "inima Apostolilor era învârtoşată" (Marcu 8, 52).

El se descoperă ca fiind Cel ce stăpâneşte creaţia, deoarece "toate prin El s-au făcut" (Ioan 1, 3) şi este mereu alături de sufletele întristate, cuprinse de teama zilnică, dar care au speranţă şi credinţă în El, mângâind şi încurajând. "Îndrăzniţi, nu vă temeţi, Eu sunt!" Corabia în care se aflau apostolii este imaginea Bisericii pe care Hristos Cel ce a întemeiat-o o conduce cu toată furia valurilor istoriei care se ridică asupra ei spre a o nimici. Valurile mării ameninţă, lupta este mare, grea, plină de primejdii, însă, deasupra, puterea Celui ce a biruit moartea învinge. Iisus Hristos Biruitorul este Cel ce a învins istoria atât de zbuciumată care a atentat împotriva Bisericii Lui. De la persecuţiile sângeroase la ereziile, sistemele politice dictatoriale la noile erezii de nuanţă protestantă, Biserica cea una sfântă a sfintelor sinoade a rămas biruitoare, căci Domnul Cel ce o conduce i-a dat puterea ca porţile iadului să nu o poată birui, iar, atunci când se află în primejdie, cu glasul Lui blând îndeamnă: "Îndrăzniţi, nu vă temeţi, Eu sunt!".

(*Intertitlurile aparţin redacţiei)