Îngrijirea bolnavilor - o datorie spirituală şi o necesitate socială

Îngrijirea celor bolnavi reprezintă nu numai o datorie morală a creştinului ca manifestare a dragostei faţă de aproapele, aşa cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, ci şi o componentă a misiunii sociale a Bisericii.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui "orice boală şi orice suferinţă în popor" (Matei 4, 23), înţelegând prin aceasta bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor, El fiind Doctorul suprem Care a transmis această lucrare ca îndemn şi poruncă apostolilor şi ucenicilor Săi. Astfel, Biserica întemeiată la Cincizecime este şi spaţiul în care cei bolnavi găsesc vindecare, misiunea sa fiind aceea de a tămădui sau vindeca pe cei bolnavi ca o continuare a lucrării ei liturgice.

Potrivit învăţăturii Sfintelor Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi, boala este fie urmarea păcatului, fie o încercare prin care Dumnezeu doreşte să ne întărească în virtute şi să ne apropie mai mult de El. Nevoinţele celor aflaţi pe patul de suferinţă, care îşi asumă această cruce, sunt comparate cu nevoinţele mucenicilor şi ale marilor pustnici, iar grija arătată faţă de cei bolnavi este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

În acest context, lucrarea preotului în alinarea suferinţei celor bolnavi şi în păstrarea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti a celor pe care îi păstoreşte este o lucrare sfântă şi necesară, el fiind nu numai un doctor de suflete, ci şi un împreună-lucrător cu medicul la redobândirea sănătăţii depline a celor pe care îi păstoreşte.

Această lucrare pastoral-socială a preotului este foarte necesară mai ales în societatea secularizată, individualistă şi consumistă, care, din nefericire, promovează prin mass-media un mod nesănătos de viaţă, din care lipsesc cumpătarea, măsura, echilibrul, solidaritatea, iar omul nu mai este văzut ca o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, ci doar ca un simplu consumator de bunuri materiale.

În aceste condiţii, viaţa creştină trăită după rânduielile Bisericii este nu numai un mod de a ne feri de păcat, ci şi o modalitate de a preveni boala. Rugăciunea, postul, cumpătarea şi milostenia nu sunt doar obligaţii morale ale creştinului, ci şi mijloace prin care cultivăm, cu ajutorul harului dumnezeiesc, o viaţă fizică şi spirituală sănătoasă. Asceza creştină nu reprezintă doar lupta împotriva patimilor egoiste, ci şi modul prin care trupul devine vas ales al lui Dumnezeu şi templu al Duhului Sfânt (cf. 1 Corinteni 6, 19).

Când omul îşi pierde sănătatea, ajunge adesea într-o stare de disperare asemenea lui Adam care a pierdut Raiul, dacă nu dă bolii sale un sens spiritual. Pentru omul bolnav, sănătatea pierdută iremediabil reprezintă bunul cel mai de preţ pe care şi-l doreşte cel mai mult. De aceea, este firesc ca el să caute refacerea sănătăţii. Însă lucrarea mântuitoare a lui Hristos vizează în primul rând sănătatea sufletului care este nemuritor, spre deosebire de trup care este trecător sau stricăcios. Din acest motiv, Biserica se roagă constant pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor. În acest sens, pastoraţia celor bolnavi urmăreşte, pe lângă sporirea credinţei în Mântuitorul Iisus Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, şi dobândirea conştiinţei că mântuirea sufletului şi trăirea în comuniune cu Dumnezeu reprezintă ţelul vieţii omului, potrivit cuvintelor Domnului: "Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33).

Această lucrare pastoral-misionară se realizează de Biserică şi prin aşezămintele sale social-filantropice destinate celor bolnavi. Pe lângă alinarea suferinţei cauzate de boală, rolul acestora este şi de a reface sănătatea sufletească a oamenilor. Mântuitorul Iisus Hristos îi vindeca pe cei bolnavi cu trupul pentru a arăta dumnezeirea Sa, dar şi pentru a vindeca sufletul lor, îndreptând viaţa omului păcătos pe calea sfinţeniei. Hristos nu doar vindecă, pentru ca ulterior să nu se mai intereseze de cel vindecat, ci îi spune: "De acum să nu mai păcătuieşti ca să nu îţi fie ţie ceva mai rău!" (Ioan 5, 14). Aşadar, scopul vindecării este mai ales mântuirea omului şi sfinţirea vieţii lui, dacă acesta foloseşte suferinţa cauzată de boală ca pe un mijloc de despătimire şi de apropiere de Dumnezeu - Izvorul vieţii.

Iubirea sau bunătatea manifestată faţă de cei bolnavi trebuie să fie răspunsul nostru la iubirea milostivă a lui Dumnezeu arătată oamenilor: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este" (Luca 6, 36).

Anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor (2012) nu constituie doar o chemare pe care Biserica o adresează societăţii civile confruntate cu criza valorilor morale şi a solidarităţii faţă de cei suferinzi, ci şi un îndemn adresat fiecărui slujitor al Sfântului Altar de a arăta că iubirea milostivă a lui Hristos celebrată în Sfânta Liturghie trebuie mărturisită permanent prin cuvânt şi faptă în lucrarea social-filantropică a Bisericii pentru oamenii bolnavi şi săraci.

În Arhiepiscopia Bucureştilor funcţionează în prezent 14 cabinete medicale, 4 centre medico-sociale, o clinică medicală şi o farmacie socială, aşezăminte în care lucrarea medicală ştiinţifică se îmbină cu lucrarea pastorală duhovnicească pentru cei bolnavi. Aceste aşezăminte funcţionează prin zelul misionar şi efortul permanent al persoanelor angajate în activitatea socio-medicală, ca slujire a lui Hristos prin slujirea aproapelui aflat în suferinţă, potrivit cuvintelor: "Bolnav am fost şi M-aţi cercetat" (Matei 25, 36).

Susţinerea acestor centre nu este însă o lucrare uşoară, ci necesită multă dăruire şi răbdare din partea celor angajaţi în această misiune, date fiind multe obstacole întâlnite în desfăşurarea acestor activităţi, ca de pildă: cadrul legislativ birocratic, blocarea liniilor de finanţare europene, incoerenţa politicilor de sănătate şi a strategiilor la nivel naţional, lipsa specialiştilor, blocarea posturilor în cadrul administraţiilor locale, care reprezintă principalul partener al Bisericii, sărăcia generată de criza economică şi numărul mare de solicitanţi de servicii medico-sociale. La activitatea Bisericii din aceste centre socio-medicale se adaugă însă şi grija pastorală a Bisericii pentru bolnavii din parohii prin preoţi slujitori şi din unităţile medicale ale statului, prin preoţii de caritate.

Faptul că anumite parohii cu posibilităţi materiale modeste reuşesc totuşi să dezvolte şi să susţină servicii sociale cu caracter permanent la standardele cerute de legislaţia în vigoare constituie un îndemn şi o speranţă că, prin credinţă, iubire milostivă şi hărnicie, putem aduce la îndeplinire porunca Domnului nostru Iisus Hristos de a sluji aproapelui, având conştiinţa datoriei, nu a meritelor, deoarece aşa cum se spune în Sfânta Evanghelie "suntem slugi netrebnice, care am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 10), ştiind că oamenii vor fi judecaţi nu numai pentru faptele rele săvârşite, ci şi pentru binele pe care puteau să-l facă, dar nu l-au făcut în timpul vieţii pământeşti.

De aceea, în prezent trebuie să intensificăm educaţia credincioşilor pentru păstrarea sănătăţii, dar şi să organizăm colecte de bani, alimente, medicamente şi haine pentru bolnavi şi săraci mai ales în Postul Crăciunului, după cum îndeamnă Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care se va citi în prima Duminică a Postului Naşterii Domnului (18 noiembrie 2012).

Prin toate acestea devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos pentru cei bolnavi şi săraci, aducând speranţă şi bucurie acolo unde este suferinţă şi întristare.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române