Înţelesul şi folosul pelerinajului de Florii

Devenit deja o tradiţie în multe oraşe ale ţării, ca reînnoire a unei tradiţii din veacurile al III-lea şi al IV-lea, prezentă la Ierusalim, Constantinopol şi alte oraşe, pelerinajul de Florii începe, în zilele noastre, după Vecernia din Sâmbăta lui Lazăr şi vesteşte sărbătoarea Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim. Acest pelerinaj duhovnicesc are loc după ce s-au terminat cele patruzeci de zile de post, numit şi Postul Păresimilor, când ne pregătim să intrăm în taina Săptămânii Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pelerinajul de Florii ne aminteşte, împreună cu Sfintele Evanghelii (vezi Matei 12, 1-10 şi Ioan 12, 12-18) şi cu slujbele Bisericii Ortodoxe, că Mântuitorul a intrat în Ierusalim pentru ca apoi, în săptămâna următoare, să pătimească multe suferinţe, culminând cu Răstignirea Sa pe Cruce (vezi Ioan 2, 13 şi 3, 14).

Pelerinajul de Florii trebuie să înceapă şi să se încheie într-o biserică

Pelerinajul de Florii practicat astăzi vesteşte, ca şi cărţile de slujbă, legătura duhovnicească dintre Sâmbăta învierii lui Lazăr, urmată de Duminica Intrării Domnului în Ierusalimul pământesc, şi Sâmbăta Mare a odihnei Domnului în mormânt, urmată de Duminica Învierii Domnului.

Pelerinajul de Florii este, de fapt, o adeverire a biruinţei lui Hristos asupra morţii lui Lazăr şi o prevestire a biruinţei lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului, prin Învierea Sa proprie din morţi. Pelerinajul de Florii vesteşte, aşadar, ca şi cărţile de slujbă ortodoxe, legătura dintre Taina Crucii şi a Învierii Domnului, dintre intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc, ca să pătimească „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“, şi intrarea Domnului în Ierusalimul ceresc, ca să ne dăruiască nouă viaţă şi bucurie veşnică.

În orice oraş sau localitate s-ar desfăşura el şi oricâte opriri ar cuprinde, pelerinajul de Florii trebuie să înceapă într-o biserică şi să se încheie într-o altă biserică. De ce? Pentru că taina Ierusalimului ceresc sau taina Noului Ierusalim (vezi Apocalipsa 21, 2) este acum conţinută ca arvună în fiecare biserică ortodoxă sfinţită, după cum se spune în slujba de sfinţire a noii biserici, când se cântă: „Înnoieşte-te, înnoieşte-te, Noule Ierusalime (...), că slava Domnului peste tine a strălucit. Această casă, Tatăl a zidit-o; această casă, Fiul a întărit-o; această casă, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre“.

Vedem, aşadar, că rostul Bisericii în lume este să ne pregătească pentru înviere şi pentru intrarea în Ierusalimul ceresc. De aceea, în timpul slujbei de Înviere, în noaptea de Paşti şi în toată Săptămâna Luminată cântăm o altă cântare, ce se referă la Ierusalimul ceresc, dar şi la Maica Domnului ca Mamă a lui Hristos şi icoană vie a Bisericii Sale: „Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit! Saltă acum şi te bucură, Sioane! Iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău!“.

Pentru că Biserica poartă în ea taina Ierusalimului ceresc şi ne pregăteşte pentru Înviere sau pentru Paşti, adică pentru trecerea de la păcat la sfinţenie, de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, ea a fost numită „laboratorul Învierii“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Procesiune a comuniunii şi comunităţii ecleziale

Pelerinajul de Florii este un semn de credinţă şi speranţă; el ne cheamă la un pelerinaj interior, al sufletului, la o înaintare duhovnicească spre înviere. Pelerinajul de Florii, ca o procesiune a comuniunii şi comunităţii ecleziale, dar şi ca o călătorie-trecere a noastră prin cetate, este şi simbol al vieţii noastre trecătoare, şedere provizorie într-o cetate a patriei pământeşti spre mutare în cetatea netrecătoare din ceruri, după cum ne învaţă Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, zicând: „N-avem cetate stătătoare aici, ci căutam pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13, 14) sau că „cetatea noastră este în ceruri“ (Filipeni 3, 20).

Pelerinajul de Florii care ne pregăteşte pentru a înainta spre Sfintele Paşti ne cheamă să medităm la trecerea noastră prin viaţă şi prin lume. Când purtăm în mâini lumânări şi flori, să ne gândim câtă lumină am adunat în sufletele noastre şi câtă lumină răspândim în jurul nostru sau lăsăm în urma noastră, când trecem dintr-o cetate în cealaltă. Să ne întrebăm câte flori frumoase ca gesturi şi fapte bune am primit în cetatea pământească şi câte flori în creştere lăsăm în urma noastră? Astfel, pelerinajul nostru către Ierusalimul ceresc începe mai întâi în sufletele noastre, pe „calea credinţei“, adunând florile faptelor bune pentru întâlnirea cu Hristos Domnul, Cel ce a făcut din Crucea Sa scară de înviere pentru noi şi din Învierea Sa, începutul vieţii noastre veşnice.

Simbol al prieteniei cu Hristos

Pelerinajul de Florii ne aminteşte de iubirea lui Hristos faţă de prietenul Său Lazăr şi faţă de surorile acestuia, Marta şi Maria. Sfânta Evanghelie după Ioan ne spune că, văzându-l mort pe Lazăr, „Iisus a lăcrimat“ (loan 11, 35), iar iudeii se mirau, zicând: „Iată cât de mult îl iubea“ (Ioan 11, 36). Iubirea lui Hristos pentru prietenul Său Lazăr cuprinde peste timp pe toţi cei ce prin credinţă sunt prietenii Lui. De aceea, cântarea numită tropar, care se cântă la sărbătoarea Floriilor, arată legătura între învierea lui Lazăr din sâmbăta Floriilor şi învierea cea de obşte, a tuturor oamenilor: „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorul morţii, cântăm: Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului“.

Hristos, Cel ce a înviat din morţi pe prietenul Său Lazăr, va învia pe toţi oamenii la venirea Sa întru slavă, iar celor ce au crezut în El şi L-au iubit, prin rugăciune şi fapte bune, le va dărui bucuria Sa cea veşnică. Iată de ce pelerinajul de Florii este şi un pelerinaj al prieteniei cu Hristos şi cu toţi cei care-L iubesc pe El, un semn al bucuriei întru credinţă. Credincioşii care participă cu credinţă şi dragoste la pelerinajul de Florii sunt prieteni ai „Mielului-Hristos“, Cel ce Se aduce pe Sine ca jertfă de Paşti, pentru păcatele noastre. Dar „Mielul-Hristos“ este, în acelaşi timp, „Mirele Bisericii“, Cel ce dăruieşte Miresei Sale bucuria învierii şi a vieţii veşnice (vezi Ioan 3, 29; II Corinteni 11, 2; Galateni 4, 27; Apocalipsa 21, 2). În acest înţeles, pelerinajul de Florii este o mărturie a prieteniei, a frăţietăţii şi a bucuriei în Hristos-Domnul. El adună întru bucurie preoţi, credincioşi şi credincioase din diferite parohii, copii, tineri şi vârstnici, oameni simpli şi oameni de vază din cetate, ca să aducă rugăciuni şi cântări de laudă lui Hristos, Iubitorul de oameni şi Biruitorul morţii.

Semnul libertăţii de a căuta sfinţenia, omenia, pacea şi bucuria

După cum Iisus l-a chemat pe Lazăr la viaţă în Comuniune zicând: „Lazăre, vino afară!“, ne cheamă şi pe noi să trăim în comuniune frăţească în cetate.

Pelerinajul de Florii ne eliberează de monotonie şi izolare, întrucât dă naştere unui eveniment nou, în cetate, un eveniment de bucurie şi sărbătoare. El constituie o comuniune în procesiune, o adunare în mişcare, simbol al Bisericii în misiune, care prin rugăciune şi prin cântare cheamă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra oraşului întreg. Astfel, pelerinajul de Florii este o binecuvântare pentru cetate, un semn al libertăţii de a căuta sfinţenia şi omenia, pacea şi bucuria.

Pelerinajul de Florii are loc după încheierea Postului de patruzeci de zile, post al pocăinţei şi al milosteniei. Icoanele şi florile purtate în procesiune simbolizează lumina şi virtuţile adunate în suflet prin nevoinţele postului. Cu ele întâmpinăm pe Hristos „Cel ce vine în numele Domnului“ în Ierusalimul duhovnicesc, Biserica şi în sufletul omului, ca să-i vindece acestuia patimile cele rele cu jertfa Sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri şi să-i dăruiască slăvită bucurie a Sfintelor Paşti. Folosul duhovnicesc al pelerinajului poate fi cuprins în cuvinte simple: o procesiune de mărturisire a credinţei, o întărire în frăţietate a parohiilor, un semn al libertăţii şi dorinţei de a căuta sfinţenia, un prilej de a medita asupra vieţii noastre ca trecere, o prevestire a Sfintelor Paşti, o binecuvântare pentru cetate şi o bucurie de sărbătoare creştină.

Dacă la pelerinajul Floriilor participau odinioară împăraţii sau domnitorii, el cheamă azi la participare pe toţi creştinii dreptmăritori care reprezintă instituţii puse în slujba comunităţii sau a poporului1.

Sfântul loan Gură de Aur, în predica rostită cu prilejul Sărbătorii Floriilor, zice: „Căci nu dintr-o singură cetate ieşim cei ce întâmpinăm astăzi pe Hristos şi nu numai din Ierusalim, ci din toată lumea cea preaplină de popor a Bisericii din toate părţile ies cei ce întâmpină pe Hristos, purtând şi clătinând nu ramuri de frunze, ci aducând ca dar lui Hristos omenie, virtute, postire, lacrimi, rugăciuni, privegheri şi tot felul de cinstire“.

Părintele Ene Branişte mai consemnează că această Duminică a Intrării Domnului în Ierusalim se mai numea şi Duminica aspiranţilor la Botez sau a celor ce se pregăteau pentru luminare, deoarece catehumenii care au fost admişi la Botez mergeau la episcop, iar el le dădea să înveţe Crezul sau Simbolul Credinţei. Aceeaşi duminică se mai numea şi Duminica graţierilor, pentru că atunci împăraţii acordau graţieri. Ramurile de salcie care sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor simbolizează biruinţa asupra morţii prin învierea lui Lazăr şi prevestesc biruinţa asupra morţii prin Învierea lui Hristos. În trecut, atât în Bizanţ, cât şi în Ţările Române, la sărbătoarea Floriilor participau împăraţii sau domnitorii împreună cu înalţi demnitari cărora, în biserică, li se împărţeau făclii ca la Paşti2.

Astăzi, la pelerinajul de Florii participă toţi cei ce doresc să fie peste timp în comuniune cu toţi creştinii iubitori de Hristos şi de Biserică, dornici de a primi binecuvântarea lui Hristos pentru ei, pentru familiile lor şi pentru oraşul sau comuna în care vieţuiesc. (n.r. - text cuprins în volumul „Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului“, Editura Basilica, Bucureşti, 2008)

1 În Ramos Palmarum, PG t. 59, col. 703-708; sit. 61, col. 715-720 şi în Omilia la cuvintele: „Laudă suflete al meu, pe Domnul“ (Psalm 145, 1). Omilia la Psalmul 145, P. G. t. 55, col. 520, cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti, 1993, p. 171, n.s. 3.

2 Cf. Ene Branişte, op. cit., p. 172.