Intrarea în adâncul infinitului dumnezeiesc

Mântuirea oamenilor, adică primirea lor în împărăţia cerurilor, se realizează - zice Sf. Teofan al Niceei - prin împărtăşirea lor de umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, prin revărsarea harului din ea, ceea ce înseamnă că omul se mântuieşte unindu-se cu Hristos sau, mântuindu-se, se uneşte cu Hristos şi, cu cât este mai unit cu El, cu atât are mai mult din harul Lui. Oamenii vrednici se unesc tainic, dar real, cu Fiul lui Dumnezeu.

Dar cine a fost în deplinătatea vredniciei, încât îngerul i-a cântat: „Vrednică eşti, cu adevărat, să te fericim...“? Cine a fost plină de toate virtuţile şi darurile, încât îngerul a exclamat: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Marie, Domnul este cu tine...“? Cine s-a ridicat pe culmile rugăciunii încât L-a mişcat pe Dumnezeu la bunăvoire a Se coborî şi a Se sălăşlui în pântece fecioresc?

Cine, cu adevărat, s-a unit în modul cel mai deplin cu Dumnezeu-Cuvântul, dăruindu-I trup din preacuratele-i sângiuiri şi purtându-L în braţe pe Cel ce pe toate le poartă? Maica Domnului, Preacurata Fecioară Maria, şi ea devine, prin învierea ei şi ridicarea ei cu trupul la cer de către Fiul ei Cel iubit, prima persoană umană îndumnezeită.

Cea mai sigură teologie despre Adormirea Maicii Domnului este cea din cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. La plecarea ei din lumea pământească, ea nu putea să rămână în moarte, întrucât a fost Maica Vieţii, după cum spune troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii“.

Sf. Andrei Criteanul zice că „Maica Domnului a primit moartea ca o trecere extatică în starea dumnezeiască. În acest mod şi ea, adormind după fire, a gustat moartea, dar n-a rămas stăpânită de moarte decât atât cât trebuia ca să se supună legilor firii şi să împlinească iconomia pe care a fixat-o la început pentru noi Providenţa“. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu moare supunându-se legii generale omeneşti, deci ca oamenii care suportă urmările păcatului strămoşesc, căci moartea a apărut în lume pentru ca păcatul să nu fie nemuritor, după cum spune Sf. Grigorie de Nazianz. Însă, pentru cei ce se unesc cu Hristos, moartea nu mai este o pedeapsă pentru păcat, căci Hristos a biruit şi desfiinţat moartea ca plată a păcatului, ci durerile morţii sunt mijloace de depăşire a ei şi dureri ale luptei împotriva poftelor păcătoase.

Omul este o persoană completă în unitatea duală trup şi suflet. Prin faptul că Maica Domnului participă la fericirea dumnezeiască nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul, Dumnezeu ne arată că ea a intrat deja în mod desăvârşit în împărăţia cerurilor, acolo unde întreaga umanitate este chemată să ajungă şi să se bucure pe deplin doar la sfârşitul veacurilor, după învierea cea de obşte.

Învierea şi înălţarea Preacuratei la cer de către Fiul ei reprezintă deplina înduhovnicire, îndumnezeire a trupului, intrarea în adâncul infinitului dumnezeiesc. Prin aceasta, Mântuitorul Hristos asigură întreaga omenire de învierea trupurilor şi înălţarea lor alături de El, pe măsura vredniciei fiecăruia. Dacă Maica Domnului n-ar fi fost ridicată, ca om dintre noi, până la tronul împărătesc, nu s-ar fi putut vedea intenţia lui Dumnezeu de a ridica pe om până la slava Sa cea dumnezeiască.