Între turism şi pelerinaj

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar obiceiul de a pleca în călătorii vara este destul de nou! Până acum două-trei sute de ani, călătoreau doar diplomaţii, exploratorii, negustorii, militarii, misionarii, pelerinii, exilaţii, emigranţii şi artiştii. Nu era uşor, căci drumurile erau rele şi nesigure, iar, până la apariţia trenurilor, călătoriile durau mult.

Turismul a apărut în Europa ca o modă culturală: în Anglia, după anul 1700, tinerii nobili erau trimişi în Europa pentru a-şi desăvârşi educaţia printr-o călătorie de studii în cele mai importante centre culturale de atunci. Ei mergeau mai ales în Italia, în Germania şi Elveţia, apoi, cu încetul, în întreaga Europă de Vest, în Africa de Nord sau în Orient. În prima parte a acestui timp, călătorii alegeau numai marile oraşe. Marea, muntele şi oraşele cu arhitectură medievală nu le trezeau interesul.

Sub influenţa romanticilor, care îi îndemnau pe oameni să fugă de civilizaţie şi să-şi caute liniştea în mijlocul naturii, înspre anul 1800, oamenii încep să caute frumuseţea naturală în zonele rurale, ferite de civilizaţie, sau la munte. Pasul următor a fost inventarea băilor termale, tot în Anglia. Bath a fost prima staţiune considerată un loc bun pentru sănătate. După 50 de ani, încep să se înmulţească staţiunile balneare, pretutindeni în Europa, în Belgia, Franţa, Germania.

Frecventarea staţiunilor termale duce la frecventarea staţiunilor de pe malul mării. Tot acum descoperă, tot tinerii englezi, şi bucuria excursiilor montane, în Elveţia. Astfel, raportarea la natură se schimbă din nou. Muntele este vizitat mai întâi vara. Un hotelier din Saint-Morritz îşi invită clienţii şi iarna, iar fenomenul turistic explodează. Acum apar sporturile de iarnă.

Până în 1929, nu călătoreau decât cei bogaţi. În urma războaielor mondiale şi a crizei economice din 1929, o parte din aristocraţie sărăceşte şi renunţă la călătorii. Dar apar concediile plătite lucrătorilor şi aceştia încep să călătorească. Legea concediilor plătite este votată în 1936 şi duce la dezvoltarea turismului de masă. De pildă, în 1970, 60% din francezi şi 80% din suedezi au plecat în vacanţă, căutând relaxarea, nu şi educaţia, ca nobilii de odinioară. Dezvoltarea şoselelor şi a căilor ferate a dus la facilitarea călătoriilor spre America, Africa, Asia de Sud-Est, Oceania.

În prezent, au apărut noi forme de turism: turismul "de aventură", organizarea unor expediţii în Africa, turismul rural, turismul sportiv, turismul de descoperire, etnoturismul, iar după 1990, Europa a devenit destinaţie turistică pentru ţările industriale din sud-estul Asiei: Japonia, China, Singapore. Oamenii vor să participe la activităţile specifice altor popoare, caută autenticul unor forme de civilizaţie necunoscute, cerând, în acelaşi timp, un mediu natural mai curat decât acolo unde locuiesc.

Ce caută turiştii, ce află pelerinii

Oamenii caută, în fond, altceva, fără să ştie că, probabil, caută ceva ce nu există în lumea aceasta! Dar există şi înţelepţi care nu se mai mulţumesc cu o călătorie în lume, ci fac pelerinaje la locurile sfinte, unde pot simţi, măcar pentru o clipă, mireasma lumii celeilalte. Pelerinajul este o călătorie făcută de un credincios către un loc sfânt. Este o călătorie exterioară şi totodată o călătorie interioară. Cuvântul vine din peregrinatio, care în latină însemna "expatriat", "exilat". Străin de lume, pelerinul Îl caută pe Dumnezeu.

Milioane de pelerini trec prin cele mai cunoscute locuri de închinare. Au loc vindecări miraculoase, probleme de viaţă îşi găsesc dezlegarea, pentru credinţa şi smerenia pelerinilor. Dar ce minune este mai mare decât însăşi călătoria atâtor milioane de oameni spre locuri binecuvântate? Există săraci, bătrâni şi bolnavi care fac eforturi mari să ajungă măcar o dată în viaţă în Ţara Sfântă!

Cele mai vechi descrieri ale pelerinajelor creştine datează din secolul al IV-lea. Pelerinii mergeau pe jos la locurile sfinte, dar şi în locurile unde s-a arătat Maica Domnului sau la moaştele unor sfinţi, unde izvorăsc ape tămăduitoare şi sfinţitoare, unde s-au întâmplat minuni.

De-a lungul istoriei Europei, pelerinii au jucat şi un rol civilizator. Mergând pe jos mii de kilometri, vehiculau cultura, informaţiile circulau mai repede, atenuau frica de ceilalţi, de străini, ajutând la menţinerea păcii.

Deşi astăzi pelerinii folosesc mijloace moderne de transport, nu îşi consideră drumul o excursie plăcută! Pe drum, se roagă, cerând iertare pentru păcate şi ajutor să treacă peste momente de cumpănă ale vieţii, dar şi împlinirea anumitor dorinţe: sănătate, alinarea unor necazuri, reuşită la examene grele. Recitesc viaţa sfinţilor ale căror sfinte moaşte vin să le cinstească. Ajunşi în locul de pelerinaj, se închină, participă la slujbă alături de ceilalţi pelerini. Unii pelerini, mai râvnitori, ţin post, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine.

Centrul de pelerinaj "Sfântul Apostol Pavel" al Patriarhiei Române se osteneşte să le ofere pelerinilor momente alese. Pelerinii primesc învăţături duhovniceşti, îndrumări, cuvinte de învăţătură, li se limpezesc noţiuni legate de credinţă. Grupurile sunt însoţite de un preot, care citeşte pericopele evanghelice şi se roagă împreună cu credincioşii în locurile istoriei sfinte.

(Articol preluat din "Chemarea credinţei", revista Patriarhiei Române pentru copii şi familia creştină).

Ce putem face?

1. Măcar o dată în viaţă să încercăm să vizităm locurile sfinte! Ce creştin nu tânjeşte să calce pe urmele picioarelor sfinte ale Domnului nostru? E un act de dragoste, până la urmă…

2. Să ne ducem copiii în pelerinaj la mănăstirile din ţară. Avem atâtea locuri binecuvântate! Aşa învaţă să îşi preţuiască şi ţara...

3. Să le povestim istoria sfintelor icoane făcătoare de minuni din locurile vizitate, să le vorbim despre sfinţi, despre dragostea nesfârşită a Domnului, că astfel le aprindem dragostea pentru cele sfinte şi să îi ajutăm să devină oameni mai buni şi creştini adevăraţi. Merită să ne ostenim pentru asta, nu este aşa?