Ioan Grigore, preotul care a răspuns cu bucurie chemării divine

Parcă ieri a fost, parcă ieri s-a întâmplat, parcă ieri a spus, parcă ieri a făcut, parcă ieri a murit…, parcă ieri! Mă îndrept spre marmura albă şi rece, care dezvăluie conturul unui mormânt mai vechi, plin de flori, amintiri, regrete. Este locul unde tatăl meu, preotul Ioan Grigore, a fost depus acum şapte ani. Un preot cu har care L-a slujit şi L-a iubit pe Hristos mai mult decât orice pe lume.

În cimitirul Bisericii din Vânători - Neamţ e linişte. Culmea Pleşului şi Cetatea Neamţului veghează în zare la eternitatea locului, aducând un plus de pace şi reflecţie pentru timp, istorie şi mit. Crucile reci şi albe, ordonate ca într-un dispozitiv de luptă, transmit parcă ceva din personalitatea şi viaţa celor care odihnesc aici. Măreţia şi frumuseţea locului fac, parcă, mai uşoară trecerea din prezent spre trecut, dar şi din vremea lor spre timpul nostru, dinspre viaţa lor spre zbuciumul nostru sufletesc. Timpul lui ,,a fost odată" este ireversibil şi ireconciliabil, pentru că viaţa lor s-a scurs şi a rămas în urmă un munte de amintiri, regrete, suspine şi… fapte bune. Parcă ieri a fost, parcă ieri s-a întâmplat, parcă ieri a spus, parcă ieri a făcut, parcă ieri a murit…, parcă ieri! Mă îndrept spre marmura albă şi rece care dezvăluie conturul unui mormânt mai vechi, plin de flori, amintiri, regrete. Este locul unde tatăl meu, preotul Ioan Grigore, a fost depus acum şapte ani. Un preot cu har, care L-a slujit şi L-a iubit pe Hristos mai mult decât orice pe lume.

În predică folosea pilde alese cu grijă din viaţa de zi cu zi a comunităţii

Îmi aduc aminte cum, ajunsă la vârsta adolescenţei, nu înţelegeam de ce noi nu avem o maşină scumpă, o casă opulentă sau de ce, înainte să primesc banii pentru gazdă, haine sau cărţile necesare studiului, mama îmi atrăgea atenţia să-i folosesc cu chibzuinţă, pentru că sunt făcuţi din sudoare, muncă cinstită şi grea. De multe ori am izbucnit în lacrimi pentru că familia mea nu avea nici strictul necesar, iar comparaţia cu ceilalţi mă dezavantaja mereu. Dar am crezut şi credem cu ardoare în mântuire, dreptate, credinţă şi adevăr! Într-o discuţie cu tatăl meu, am protestat faţă de situaţia noastră şi am spus că toţi cei din jur se laudă cu maşinile şi averile lor, cu bogăţie şi fast, dar răspunsul tatălui meu a fost prompt şi ritos: "Şi noi ne lăudăm cu numele lui Dumnezeu"!

Îmi aduc aminte cum, într-o seară de iarnă, a venit la noi o măicuţă şi a cerut să o găzduim peste noapte. Cum nu aveam decât două camere încălzite, tatăl meu i-a cedat camera lui, şi el s-a odihnit toată noaptea pe holul de la intrare, pe un pat improvizat din covoare, pături şi scaune. De fiecare dată când izbucnea o furtună, tatăl meu nu se speria, ci spunea rugăciuni şi cerea îndurare pentru oameni, recoltă şi animale. În fiecare duminică dimineaţa se trezea la ora patru şi îşi recitea predicile concepute cu migală şi responsabilitate. Totdeauna a predicat minunat de frumos şi comprehensibil, cu pilde alese cu grijă din viaţa de zi cu zi a comunităţii, cu exemple pertinente din cărţile sfinte. A reconstruit şi sfinţit trei biserici, a renovat şi îngrijit trei case parohiale, a păstorit timp de treizeci şi trei de ani în trei parohii: Vutcani, judeţul Vaslui, unde a fost hirotonit în anul 1969, apoi, în oraşul Huşi, a slujit în Biserica "Sfântul Gheorghe", iar timp de optsprezece ani - în parohia Topoliţa, judeţul Neamţ, care a fost, ulterior, divizată, tatăl meu optând pentru biserica cu hramul "Sfânta Varvara" din satul Ocea, comuna Grumăzeşti.

A înţeles că voia Domnului era să-I urmeze oricând, oriunde şi oricât

A făcut parte dintr-o generaţie de aur a Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, care a dăruit în perioada tulbure a comunismului mulţi conducători duhovniceşti destoinici, elevaţi şi puternici în credinţă, în virtute şi în dragostea pentru Hristos. După absolvire a intrat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde şi-a susţinut licenţa sub îndrumarea ilustrului profesor şi duhovnic D. Stăniloae. A urmat o carieră de succes în slujba Domnului, în care s-a bucurat de preţuirea ierarhilor, mai ales a Înalt Preasfinţitului Părinte Eftimie al Romanului şi Bacăului, care îl vizita şi îndruma ca un părinte duhovnicesc; a primit încă de la treizeci de ani distincţia de iconom stavrofor, a fost secretar al Protopopiatului Huşi, iar la apogeul carierei s-a retras spre alesele meleaguri nemţene, la cinci kilometri de oraşul Târgu Neamţ.

A fost fericit şi împlinit pentru că a urmat întotdeauna calea Domnului, s-a întristat atunci când şi-a condus enoriaşii spre cimitir, s-a bucurat la nunţi şi botezuri, s-a implicat în activităţi misionare, sociale şi catehetice. Viaţa comunităţii pastorale a fost totdeauna mai importantă decât propria sănătate, care era deseori neglijată, considerând că voia Domnului era să-I urmeze oricând, oriunde şi oricât. A avut încercări multe şi mari, a suferit enorm atunci când nu era înţeles, când pierdea un suflet din rândul drepţilor, când nu putea ajuta mai mult şi mai des. I s-a agravat diabetul şi s-a îmbolnăvit de inimă. Şi-a prezis propria moarte, dar nimeni din cei apropiaţi nu l-au luat în serios, până în seara zilei de 22/23 iunie 2004, la ora 23, când o insuficienţă respiratorie i-a fost fatală. Avea doar 56 de ani, când voinţa divină a hotărât că timpul său s-a scurs, că viaţa sa alături de noi s-a încheiat.

A fost un preot demn, drept şi cu frică de Dumnezeu. Întotdeauna era bucuros şi plin de gratitudine pentru că Dumnezeu l-a ales să-I slujească şi să-L urmeze, dintr-un orfan de tată şi o familie pauperizată de zece copii. A urcat cu entuziasm şi smerenie anevoiosul drum al mântuirii. A fost un fiu, frate, soţ, tată minunat, dar mai presus de toate a fost un preot, un preot adevărat!