Ispita de a părăsi „calea împărătească“

Viaţa noastră duhovnicească, pe care Biserica ne învaţă cum să o îmbunătăţim continuu pentru a ne apropia şi împlini vocaţia de a dobândi „asemănarea cu Dumnezeu“, se înscrie pe traiectoria unui drum parcurs de nenumăraţi împlinitori ai poruncilor Sale, care astăzi se bucură de sălăşluirea în slava Celui pe care L-au căutat şi L-au găsit. Fiind un parcurs verificat şi confirmat de veacuri de trăire în dreapta credinţă, numit în limbaj teologic „calea împărătească“, Biserica ne invită şi ne învaţă să-l urmăm cu toată dăruirea, chiar cu dăruirea a însăşi persoanei noastre, după cum se spune şi în cadrul sfintelor slujbe: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“.

Mersul pe „calea împărătească“ a Bisericii nu înseamnă să alegem calea de mijloc a amestecării păcatului cu virtutea, adică să facem şi bine, dar şi rău înaintea lui Dumnezeu, ci să avem dreapta socoteală şi discernământul de a nu cădea în extreme care, după cum spun Sfinţii Părinţi, sunt ale diavolului. Extreme în sensul de a lucra pentru mântuirea noastră ori foarte puţin (sau mai deloc), ori a ne lua poveri sau sarcini prea mari, deocamdată, pentru puterile noastre, aşa încât este cu totul previzibilă, în cele din urmă, renunţarea la orice nevoinţă duhovnicească.

Dreapta socoteală înseamnă o rânduială de îndeplinit în mod organizat şi continuu. De aceea este nevoie de îndrumători experimentaţi, care ei înşişi au parcurs etapele pe care le recomandă ucenicilor. Aceştia sunt duhovnicii, şi ucenicii fac ascultare faţă de ei. Duhovnicii, la rândul lor, sunt şi ei în postura de a fi ucenic al cuiva şi fac ascultare, la rândul lor, de alţi îndrumători duhovniceşti. Şi succesiunea merge până la autoritatea de căpetenie a Bisericii, care în Ortodoxie este Sfântul Sinod, reunind totalitatea arhiereilor (episcopilor) care păstoresc diferitele comunităţi de credincioşi din cuprinsul întregii ţări ortodoxe respective, plus cele din diaspora. Iar Sfântul Sinod ascultă de Duhul Sfânt, sub a Cărui asistenţă şi inspiraţie se desfăşoară lucrările şi se iau hotărârile acestuia. Sustragerea de la această rânduială stabilită de Însuşi Capul Bisericii, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, provoacă confuzie şi tulburare în rândul credincioşilor.

S-a tot insistat în ultima vreme, în anumite cercuri, pe faptul că s-a întâmplat, în decursul istoriei, ca unele sinoade reunite (adunări ale episcopilor Bisericii, pentru a stabili anumite hotărâri de urmat) să fi greşit, din interese pur omeneşti, în anumite circumstanţe. Dar, tot istoria ne confirmă că întotdeauna Duhul Sfânt - „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede“ - a restabilit adevărul de credinţă, care a triumfat şi surpat ereziile apărute la un moment dat. A reaminti în mod repetat aceste greşeli trecătoare, amendate de-a lungul istoriei, este o îndreptăţire forţată a unei atitudini ce tinde să devină neascultare.

S-ar părea că pentru unii este mai atractivă postura de a fi dizident care, într-un fel, chiar alimentează o stare de slavă deşartă, decât a fi încadrat în rândurile ostaşilor luptători pe frontul „războiului nevăzut cu duhurile răutăţii“, care păstrează rânduiala şi ascultarea faţă de Biserică, cea care este „corabia mântuirii“ şi ne conduce spre „limanul cel neînviforat“ al împărăţiei cerurilor.