„Lemn al vieţii cu adevărat“

"Lemn al vieţii cu adevărat cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuirea Împăratul veacurilor, în mijlocul pământului înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte Casa Învierii..." Acest imn, care se cântă la Vecernia Înălţării Sfintei Cruci, evidenţiază legătura dintre acest simbol creştin şi întregul cosmos.

Cinstirea Sfintei Cruci are un loc deosebit în cultul creştin, prin aceea că prin ea, ca altar al Jertfei Domnului, noi toţi am primit mântuirea. Crucea este chiar pomul vieţii situat în centrul lumii, pe Golgota ("locul căpăţânii"). Aici se crede că este mormântul lui Adam, prin care a venit în lume moartea. Crucea reînnoieşte şi sfinţeşte întreaga creaţie, prin lucrarea mântuitoare a Celui ce S-a răstignit pe ea.

Primii creştini se asemănau pe ei înşişi, prin Botez, cu nişte mlădiţe altoite la Viţa care este Hristos. Aceste noi vlăstare nu puteau şterge cu buretele moştenirea lor culturală anterioară, ci au ales deseori să o îmbrace în haina cea nouă, îmbisericind unele tradiţii care erau tocmai prefigurări ale noii vieţi în Hristos. Astfel, o mulţime de semne şi simboluri vechi au primit sensuri creştine. Printre ele se numără arborele, venerat în vechime de popoarele indo-europene ca simbol al universului şi scară ce leagă cerul de pământ. Pentru poporul lui Hristos, arborele lumii este Crucea, care, potrivit unei vechi tradiţii, a fost făcută din lemnul pomului cunoştinţei binelui şi răului din care mâncase Adam.

Povestea crucii se găseşte într-un text apocrif, cunoscut sub numele de "Evanghelia lui Nicodim". La 930 de ani, în pragul morţii, Adam îl trimite pe fiul său, Set, la poarta Raiului, ca să ceară arhanghelului untdelemnul milostivirii. Arhanghelul îl sfătuieşte pe acesta să privească de trei ori către Rai. Prima dată, Set vede apa de unde izvorăsc cele patru fluvii paradisiace şi deasupra un arbore uscat; a doua oară, un şarpe se încolăceşte în jurul trunchiului acestuia, iar a treia oară vede pomul înălţându-se până la cer, purtând în vârf un nou-născut, iar rădăcinile lui ajung până în infern. Îngerul îi tălmăceşte lui Set vedenia şi îi vesteşte venirea unui Mântuitor, Care îl va unge pe Adam cu untdelemnul milei şi-l va învia. Set nu primeşte ceea ce a cerut, ci trei seminţe din fructele arborelui din vedenie, pe care le pune în gura părintelui său. Adam moare, iar din mormântul lui ies trei pomi, al căror lemn va fi folosit de Solomon la construcţia templului. Mai târziu, din acelaşi lemn va fi făcută Crucea pe care Se va răstigni Hristos, al Cărui sânge se scurge chiar pe căpăţâna lui Adam, răscumpărându-l. Această legendă pioasă vorbeşte despre încercarea omului de a se întoarce în Rai, care se dovedeşte sortită eşecului fără ajutorul lui Hristos. Totodată, conectează jertfa Domnului la istoria paradisului.

Imnologii Bisericii văd şi ei Crucea ca simbol al pomului vieţii şi alcătuiesc o paralelă perfectă între istoria cea veche a căderii şi cea nouă a mântuirii lumii, prin dubletele pom - cruce, Rai - Biserică, moarte - viaţă, păcat - răscumpărare şi Adam cel vechi - Hristos (Adam cel nou). În cântările Triodului, la Duminica Crucii se cântă bucuria mântuirii astfel: "Eu, care am murit prin pom, te-am aflat pe tine pom de viaţă, purtătoare a lui Hristos, Crucea mea..." (cântarea a 9-a), iar în Minei, la ziua de 14 septembrie, într-un tropar se spune: "Lemnul din Rai oarecând moarte a odrăslit, iar aceasta viaţă acum a înflorit, având pe Domnul Cel fără de păcat răstignit pe ea". Dacă primul pom se afla în Raiul începuturilor, cel de-al doilea se află în în Biserică: "Alt Rai s-a cunoscut Biserica, ca şi cel mai dinainte, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care prin atingere luăm nemurire" (cântarea a 5-a de la Duminica Crucii).

Crucea nu este niciodată despărţită de Hristos, Care e numit de multe ori "Viaţă" ce "cutremură temeliile morţii". Descoperirea ei într-o peşteră de lângă Ierusalim, potrivit sinaxarului pe care îl citim la 14 septembrie, e însoţită de un semn al vieţii, anume învierea unei femei aflate în mijlocul cortegiului, în drumul spre groapă.

Perioada Triodului este în sine o istorie a ridicării omului de la iad în cer, prin jertfa Domnului. Punctul culminant al acestei istorii este resimţit în slujba Deniilor din Săptămâna Patimilor, care abundă în metafore ce prezintă Crucea drept semnul care ne uneşte cu Dumnezeu. Prin ea ca imagine a centrului, în care se întretaie punctele cardinale, este restabilită comunicarea cu cerul şi cu lumea dedesubt. Ea este Axa lumii, Arborele Cosmic ce umbreşte "marginile lumii". Epitetele ce o descriu sunt numeroase, iar dintre acestea am ales câteva deosebit de sugestive: "uşa Raiului", "cheia Raiului", "pom al nestricăciunii", "purtătoare de viaţă", "pom al vieţii ce adevereşte Învierea lui Hristos", dar cele mai frumoase mi se par: "piron înfipt în inima iadului" (icosul de la Utrenia Duminicii a treia din Post), ce cutremură temeliile morţii" (sedealna de la cântarea a 3-a).