Lepădarea de sine, îmbogăţirea în Dumnezeu

În prima duminică după Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, Biserica Ortodoxă a rânduit să se citească la Sfânta Liturghie pericopa din Evanghelia după Sfântul Marcu, capitolele 8, 34-38 şi 9, 1, unde Hristos vorbeşte de luarea Crucii, urmarea Lui şi câştigarea sufletului pentru Împărăţia cerurilor. În cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul istoric "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe" din Reşedinţa patriarhală, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a arătat înţelesurile duhovniceşti ale crucii şi lepădării de sine pentru urmarea lui Hristos.

Evanghelistul Marcu spune că Mântuitorul Hristos a chemat mulţimea de oameni şi pe ucenicii săi şi le-a zis: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie". Acest îndemn evanghelic este adresat tuturor oamenilor şi desemnează procesul îndumnezeirii omului sau a înveşnicirii lui în Împărăţia lui Dumnezeu. Lepădarea se sine este cerută prima de Dumnezeu. Ea este începutul programului de mântuire. Lepădarea de sine a fost văzută şi interpretată în multe feluri, ea fiind asemuită cu smerenia, fuga de orgoliu şi de întemeierea exclusivă pe sine. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a spus că lepădarea de sine este reversul înstrăinării omului de Dumnezeu, recuperarea legăturii de iubire cu Creatorul. "Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de sinele egoist, înstrăinat de Dumnezeu. Omul, când a căzut din legătura de iubire cu Dumnezeu, s-a înstrăinat de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi. Lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea de sine, ci lepădarea unui mod egoist sau pătimaş de vieţuire, de gândire şi de făptuire. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la patima mândriei sau a slavei deşarte şi la patima lăcomiei după lucruri trecătoare limitate. Foarte adesea această iubire pătimaşă de sine creează o mulţime de conflicte şi o mulţime de războaie, desigur duhovniceşti, dar se poate ajunge şi la războaie generate de lăcomie când unele popoare doresc să stăpânească peste altele", a spus Preafericirea Sa.

Purtarea Crucii semnifică şi o povară interioară a sufletului

Lepădarea de sine nu este o reducere a fiinţei umane şi o sărăcire a ei, ci o îmbogăţire a omului cu puterea şi iubirea lui Dumnezeu care iradiază bogăţie nesfârşită, care copleşeşte cu harul limitările lumii create. Lepădarea de sine este înţeleasă şi ca o extindere a sufletului în Dumnezeu şi în ceilalţi oameni care nu mai sunt percepuţi ca ceva exterior, ci interior sau lăuntric. "Lepădarea de sine înseamnă a nu mai avea sinele sau eul egoist ca centru al vieţii sale. Înseamnă a vieţui fără a centra viaţa pe propriul eu şi a avea ca centru al vieţii legătura cu Dumnezeu-Omul. Când omul nu se gândeşte în primul rând la sine, ci la legătura cu Dumnezeu - Izvorul vieţii veşnice, atunci el se leapădă de sine şi se uneşte cu Dumnezeu, şi astfel viaţa sa nu mai rămâne într-un orizont limitat şi trecător, ci se deschide spre viaţa cea veşnică, nelimitată şi netrecătoare", a explicat Patriarhul României. Lepădarea de sine este urmată de asumarea crucii propriei vieţi, înţeleasă ca necazuri suferite sau neajunsuri care nu pot fi vindecate în această viaţă, care îl însoţesc pe om până la moarte. "Crucea nu este înţeleasă ca un lemn pe care-l purtăm pe umăr, ci ca o povară interioară purtată în suflet, pe umerii sufletului. Crucea este o neîmplinire, o neputinţă, o suferinţă, o nefericire. Este conştiinţa finitudinii şi fragilităţii fiinţei umane. Conştiinţa că avem limite, că nu putem împlini ceea ce dorim. Dorim să fim mai tari şi constatăm că suntem slabi. Crucea poate fi o copilărie fără părinţi sau o familie fără copii, o văduvie pe întreaga viaţă, o patimă nevindecată, poate să fie o tristeţe că nu am plinit ceea ce am dorit să facem", a arătat Întâistătătorul Bisericii noastre.

Bogăţia omului duhovnicesc

Atunci când omul asumă crucea vieţii şi acceptă planul lui Dumnezeu cu el, urmarea lui Hristos preschimbă aspectul negativ al acesteia în bucurie duhovnicească. Suferinţa şi neputinţele sunt transformate de Hristos în trepte către Împărăţia cerurilor şi devin căi prin care în om se sălăşluieşte Hristos, care s-a identificat întotdeauna cu cei săraci, lipsiţi, bolnavi, suferinzi şi marginalizaţi. "Să descoperim în cruce nu un eşec, ci o şansă pentru un nou început, pentru apropiere de Dumnezeu, şi atunci o lipsă, o neputinţă, o limitare a noastră, devine prilej de îmbogăţire duhovnicească. Dacă purtăm crucea sărăciei materiale şi o aducem la Hristos, El ne îmbogăţeşte viaţa, şi în locul bunurilor materiale care ne lipsesc ne dăruieşte bogăţia harului, bogăţia prezenţei lui. De aceea oamenii săraci, dar duhovniceşti au mai multă bucurie decât oamenii bogaţi dar care au uitat de Dumnezeu, şi sunt legaţi doar de lucrurile trecătoare şi limitate", a explicat Patriarhul României.