Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Lumina şi întunericul pe calea Ierusalimului

Lumina şi întunericul pe calea Ierusalimului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Data: 27 Aprilie 2013

Ultima săptămână a Postului Sfintelor Paşti se încheie cu sărbătoarea triumfală a Intrării pentru ultima dată a Domnului şi Mântuitorului nostru în cetatea Ierusalim, cetate cu trecut plin de istorie, dar şi cu un tragism plin de semnificaţie.

După ungerea cu mir de nard de către Maria sora lui Lazăr pe care-l înviase din morţi şi care acum era o puternică mărturie de biruinţă asupra morţii pe care Mântuitorul o arătase, „ca lumea să creadă că de la Dumnezeu a venit“ (Ioan 11, 42) şi că în curând se va întoarce acolo, mulţimile venite pentru sărbătoarea Paştelui iudaic, aflând că Iisus urma să vină în cetate, erau doritori să-L vadă pe El, dar şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. O mare nelinişte tulbura pelerinii, în centrul acestei nedumeriri fiind Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, de care nu erau siguri dacă va veni sau nu la această apropiată sărbătoare (Ioan 11, 56).

Această stare de spirit era stăpânită de adversarii lui Hristos, fariseii şi arhiereii dând porunci ca Domnul să fie arestat oriunde S-ar afla (Ioan 11, 57). Aceste uneltiri ascunse, pline de ură ale clasei politico-religioase, dar şi freamătul mulţimii se manifestau în lumina soarelui de aprilie ce strălucea frumuseţea vechiului templu, locul unde se adunau iudeii din întreg imperiul ce stăpânea mare parte a lumii.

Ungerea Sa cu mir a prefaţat săptămâna cea mare a Sfintelor Sale Patimi, anticipând moartea şi îngroparea Lui.

Asina simbolizează popoarele, care, prin misiunea apostolică, vor crede în El

În localitatea Betfaghe, Domnul are o ultimă dorinţă, aceia de a-I fi pus la îndemână un asin pe care n-a şezut nici un om (Marcu 11, 27). Urcându-Se pe asin, după ce Apostolii au aşezat hainele lor pe el, Domnul porni spre Ierusalim, urmat fiind de mulţimea ce-L înconjura.

Asina se supune întru totul Lui, aceasta simbolizând popoarele care prin misiunea apostolică vor crede în El, schimbându-şi traiectoria istorică şi menirea lor. Niciun împărat lumesc nu a intrat triumfător, după o cucerire, pe un asin, smerit şi tăcut. Era măcinat de instabilitatea mulţimii şi de puterea de a nu fi fidelă până la moarte. Ajunsă la Muntele Măslinilor, începe să-L aclameze: „Osana, Fiul lui David“ (Matei 21, 9) şi ,,Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!“ (Luca 19, 38). Mulţi Îl lăudau petru minunile Lui, (19, 37) iar Ioan Evanghelistul adaugă că mulţi mărturiseau despre învierea lui Lazăr, la care asistase şi o văzuseră cu ochii lor (Ioan 12, 17). Pentru că înviase un om trecut în lumea veşnică, supus cu trupul legilor creaţiei de descompunere, mulţimea, ca niciodată, se arată atât de binevoitoare şi entuziastă faţă de Iisus, aşa cum nu a făcut-o niciodată. Strigătele lor erau mărturia recunoaşterii, în Persoana lui Iisus, a Mântuitorului aşteptat şi dorit de veacuri.

Intrând în cetatea lui David, Ierusalimul (oraşul păcii), toată mulţimea s-a cutremurat explodând de bucurie, dând mărturie că proorocul din Nazaretul Galileei (Matei 21, 11) vine să-i cerceteze altfel de cum au făcut-o alţii înainte de El. Dezamăgirea fariseilor este fără margini, planurile lor se pare că nu mai au nicio şansă de izbândă, de aceea iau atitudine duşmănoasă, cerându-I: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!“ (Luca 19, 39), la care Domnul, plin de compasiune pentru răutatea lor, le răspunde „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga“ (Luca 19, 40).

El, Care cunoştea gândurile şi inimile oamenilor, rămânea distant şi trist la această mare manifestare prin care poporul Îi cerea salvarea, mântuirea, Osana! Trăia o clipă de mare durere pentru cetatea ucigaşă şi setoasă de sânge de prooroci şi drepţi, pentru care, nu peste puţin timp, va plăti un preţ al suferinţei de neimaginat. În ciuda bucuriei mulţimii ce-L înconjura, El începu să plângă, spunând şi anticipând: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta cele spre pacea ta! Vor veni zile peste tine când duşmanii te vor împresura, te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine, pentru că n-ai cunoscut vremea cercetării tale“ (Luca 19, 42-44).

Această dureroasă anticipare şi proorocie a distrugerii Ierusalimului se va petrece în anul 70 d.H., când sângele celor ce n-au ascultat nici n-au crezut cuvântul Lui va curge pe toate străzile cetăţii, când templul va fi distrus pentru totdeauna, când cetatea va primi numele de „blestemată“ pentru necredinţa ei, pentru lipsa de schimbare a vieţii la cuvintele Domnului. Deşi în acel moment toţi Îl întâmpinau cu strigăte de bucurie, El ştia că nu rămâneau decât entuziaşti de moment, că inimile lor rămâneau închise la chemarea Lui, ignorând dimensiunea misiunii Lui, de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, neputând de a dezlega taina lui Dumnezeu Cel făcut Om. Cu toate acestea au existat câţiva dintre ei ce s-au dăruit Domnului, apostolii, ucenicii lor, pentru care Dumnezeu nu Şi-a luat darurile şi binecuvântarea Lui înapoi (Rom. 11, 29) şi care vor fi primii ce vor alcătui Biserica Ierusalimului, iar de acolo vor pleca până la marginile lumii, ducându-i vestea nouă a împăcării omului cu Dumnezeu, a începutului unei vieţi noi prin taina Sfântului Botez.

Triumful ultimei intrări în Ierusalimul pământesc era amestecat cu părere de rău

„Acum sunt ascunse de ochii tăi pentru că n-ai cunoscut vremea cercetării tale“ (Luca 19, 44), aceste cuvinte dumnezeieşti deplâng starea de îndărătnicie a acestei cetăţi necredincioase, neprimitoare şi martoră la cea mai mare nedreptate săvârşită pe acest pământ. Dacă cetatea ar fi gândit la cuvintele proorocului Zaharia: „nu te teme fiica Sionului, iată Împăratul tău vine la tine blând şezând pe asină“ (Zaharia 9,9), s-ar fi putut ca desfăşurarea cursului ei istoric să fi avut altă semnificaţie. Dar apostazia în masă a lui Israel, care-L respingea, va frânge inima Lui de durere. El întrevedea destinul acestui popor care-I dăruise o mamă, o patrie şi un curs istoric al propriei vieţi pământeşti, care acum Îl primea entuziast, dar Se tulbura adânc la gândul încercărilor ce aşteptau cetatea.

Cu toate că misiunea Sa trebuia să fie încununată cu drumul crucii, nu era necesar ca aceasta să fie însoţită de apostazia colectivă: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit“ (Ioan 1, 11). La începutul misiunii Sale Iisus Mântuitorul urma să trezească poporul din starea de întuneric şi amorţire sufletească (Matei 4, 16), în care acesta se afla. Acum, pentru ultima dată, Se manifestă ca Stăpân şi Mântuitor, încercând să-i sensibilizeze asupra apropiatei împărăţii a cerurilor, de la care vor fi excluşi cei care nu cred, care rămân la starea lor de indiferenţă şi îndărătnicie.

Tristeţea îi stăpânea fiinţa şi inima Lui plină de compasiune pentru că această mulţime plină de entuziasm urma, doar peste câteva zile, să devină setoasă de sânge nevinovat, pe care îl vor cere de la El. Cuvintele adresate altă dată apostolilor Săi: „feriţi-vă de oameni“ erau mai actuale şi mai reale decât oricând. Triumful ultimei intrări a Lui în acest Ierusalim pământesc era amestecat cu părere de rău, cu durerea puternică care-L făcea să gândească la acea lume coruptă de păcat, instabilă şi profitoare, cu gânduri ascunse şi laşitate mereu prezentă în viaţa lor. „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, aşa precum pasărea adună puii ei sub aripi, dar nu aţi voit, iată casa voastră se va pustii“ (Matei 23, 37).

Oare, privind fiecare dintre noi acest triumf de moment, al recunoaşterii în Iisus pe Dumnezeul Cel veşnic, cum am reacţiona la aceste cuvinte ale Lui? O mică parte din Ierusalim se află în inimile şi sufletele noastre. Ce ar zice Domnul atunci când, privindu-ne, ar constata că nu suntem diferiţi prea mult de cei ce atunci strigau triumfător, iar doar peste câteva zile strigătele lor biruiau intervenţia procuratorului, asumându-şi sângele Lui nevinovat: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (Matei 27, 25)?

Din mulţimea mare de creştini, câţi vin cu inima deschisă pentru a intra alături, împreună cu Iisus, în Ierusalimul cel ceresc, unde, cu dor, să mănânce paştele, să primească hrana nemuririi, ca apoi să vestească cât de mult bine le-a făcut Domnul lor?

Drept judecând, credinţa fără roade a multora dintre noi este adesea asemeni smochinului cu frunze, dar fără nicio roadă.

Altfel, cu Intrarea Domnului în Ierusalim, am intra şi noi odată cu El şi am părăsi gloata ce trăieşte doar biologic în lumea beţiei şi nepăsării, ne-am asuma crucea şi bucuria ei, fiindcă, fără această Cale, nu există viaţa cea veşnică, nici bucurie şi nici binecuvântarea cerului.

„În săptămâna sângelui suntem chemaţi a vedea pe Iisus cum însetează pentru mântuirea noastră“

Un alt episod legat de ultima Intrare a Domnului în Ierusalim este acela al dorinţei unor elini (greci), care se adresează Apostolului Filip, originar din cetatea Betsaida, cu dorinţa de „a-L vedea pe Iisus“ (Ioan 12, 21). Filip este astfel mijlocitorul acestei naţiuni cu rădăcini puternic înfipte în gândirea filosofică, a dorinţei cunoaşterii, a toleranţei şi tendinţei „de a asculta ceva nou“ (F.Ap. 17, 21); Filip împreună cu Andrei, ambii concetăţeni, vin către Iisus şi-I înfăţişează această rugăminte. Ca şi în alte situaţii, Domnul răspunde tainic, vorbind despre preamărirea Sa: „Acum a sosit ceasul ca Fiul Omului să fie preamărit. Dacă bobul de grâu căzând în pământ nu moare, nu aduce roadă“ (Ioan 12, 23).

Dorinţei grecilor răspunde Iisus tot tainic, îndreptându-Se spre moarte, pe care o consideră aducătoare de viaţă şi rod, aşa precum bobul de grâu.

Prin moartea Lui va avea loc o altă întâlnire cu elinii, prin Crucea şi Învierea Lui vor cunoaşte elinii pe adevăratul Dumnezeu, pe care-L căutau în mitologia şi filosofia lor. În El vor găsi ajutorul şi Calea ce-i va conduce spre cunoaşterea luminii şi a vieţii, prin glasul macedoneanului din viziunea Sf. Ap. Pavel vor mărturisi aceasta: „Vino în Macedonia şi ne ajută“ (F. Ap. 16, 9).

Întâlnirea cu aceşti elini a fost încă un prilej prin care Dumnezeul Cel veşnic, nevăzut, vorbeşte direct pentru a treia oară în sfintele evanghelii, confirmând dumnezeirea lui Iisus: „Părinte, preamăreşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi“ (Ioan 12, 28).

Deci, pentru cei de atunci, pentru noi cei de astăzi, Cel veşnic Se adresează în grai omenesc, mărturisind deofiinţimea şi veşnicia Lui cu Fiul, Iisus Domnul Cel întrupat, Care acum vine spre moarte pentru a ridica lumea din tirania suferinţei şi morţii.

Contraste evidente, surprinzătoare, tulburătoare, greu de înţeles vor străbate începând din acest moment toată săptămâna sfântă cea mare, a patimilor, a durerilor, trădării, părăsirii, lacrimilor, sângelui, crucii, întunericului, cutremurului şi a morţii ce a cuprins această cetate. „Poporul Meu, ce ţi-am făcut Eu ţie? Dacă poporul ar fi ascultat, l-aş fi făcut stâncă de granit în faţa duşmanilor lui. Dar poporul Meu nu vrea să Mă asculte“.

În săptămâna sângelui suntem chemaţi să fim creştini doritori a vedea pe Iisus cum însetează pentru mântuirea noastră, să-L întâmpinăm cu nădejdea învierii şi a vieţii, în pace, iertare şi curăţire prin taina pocăinţei şi a sfintei însoţiri cu Trupul şi Sângele Lui.

„Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fiii Luminii!“ (Ioan 12, 35-36). (*Intertitlurile aparţin redacţiei)