"Mă voi strădui să fiu cât mai prezent în viaţa clericilor şi a credincioşilor pe care îi păstoresc"

Înalt Preasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,

 

Distinşi reprezentanţi ai autorităţilor de stat, centrale şi locale,

 

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, slujitori ai sfintelor altare,

 

Preacuvioase maici şi binecuvântat popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei,

 

 

Cu adâncă smerenie şi teamă sfântă, îndrăznesc să urc astăzi treptele tronului de arhipăstor al clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, având nădejdea şi credinţa neclintită că „dumnezeiescul Har, Care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte”,  mă va întări „spre slujirea ce-mi este pusă înainte”, ca „să nu fiu ruşinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei”, după cuvântul psalmistului şi proorocului David (Ps. 24, 2). Este o mare binecuvântare pentru mine să fiu rânduit astăzi la cârma corabiei lui Hristos din această veche eparhie, întemeiată în anul 1502 de către domnitorul Radu cel Mare al Ţării Româneşti şi Sfântul Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, dar ale cărei începuturi datează încă din secolul al IV-lea, ea fiind de fapt continuatoarea unei eparhii mai vechi, cunoscută ca Biserica Gothiei, care a înflorit duhovniceşte în zona de curbură a Carpaţilor, în vremuri de restrişte pentru strămoşii noştri, aflaţi pe atunci în plin proces de formare ca popor român şi creştin şi care a rodit întru sfinţenie, prin numărul mare de martiri, în frunte cu Sfântul Sava, ocrotitorii drept-credincioşilor creştini, trăitori pe aceste plaiuri. 

 

În cei 510 ani de la înfiinţare, poporul lui Dumnezeu din această eparhie a fost călăuzit duhovniceşte de numeroşi ierarhi, între care se cuvine să amintim măcar numele câtorva – Luca din Cipru, distins diplomat şi sfetnic al marelui voievod Mihai Viteazul; Mitrofan, strălucitul meşter tipograf şi diortositor al Bibliei lui Şerban Cantacuzino; Chesarie, ctitor de biserici şi şcoală teologică, precum şi întemeietorul primei şcoli naţionale din Buzău; Filothei cel iubitor de patrie şi neam şi sprijinitor al Unirii din 1859; Dionisie Romano cărturarul, fondator al Bibliotecii Academiei Române şi primul ei membru de onoare; marele mitropolit Antonie Plămădeală, deschizător de drumuri într-o epocă ostilă credinţei şi Bisericii şi încheind cu vrednicul de pomenire vlădică Epifanie cel gospodar. Gândindu-mă la vrednicia lor şi la bogata moştenire culturală, spirituală şi materială transmisă urmaşilor, mă cutremur atât în faţa exigenţelor pe care le impune însemnătatea acestei eparhii istorice - izvor de credinţă, de unitate naţională şi valori nepieritoare - cât şi a aşteptărilor celor care m-au primit cu atâta dragoste, bucurie şi speranţă; cu toate acestea, simt în adâncul sufletului un glas lăuntric dumnezeiesc care mă încurajează tainic, şoptindu-mi cuvintele „nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5).

 

Pentru aceasta, dau mai întâi slavă Preasfintei Treimi, Dumnezeul îndurărilor şi al iubirii de oameni, că m-a învrednicit să pun un nou început slujirii mele arhiereşti, după zece ani şi jumătate de activitate administrativă, culturală, social-filantropică, pastoral-misionară şi liturgică, desfăşurată ca Episcop-vicar patriarhal la Patriarhia Română şi în Arhiepiscopia Bucureştilor, sub îndrumarea şi povăţuirea a doi patriarhi înţelepţi ai Bisericii noastre, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; totodată, doresc să exprim profundă recunoştinţă tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru votul de încredere pe care mi l-au acordat în data de 28 februarie, anul mântuirii 2013, când m-au ales în demnitatea de Arhiepiscop al de Dumnezeu păzitei Eparhii a Buzăului şi Vrancei, rămasă vacantă în urma trecerii la cele veşnice a vrednicului vlădică Epifanie Norocel, în data de 7 ianuarie 2013. Încrederea şi dragostea iubiţilor fraţi întru arhierie mă onorează, desigur, dar mă şi îndatorează, deoarece îmi dau seama de povara crucii ce mi s-a aşezat astăzi pe umerii mei slabi, deodată cu acordarea însemnelor bisericeşti specifice acestui moment – mantia şi cârja arhierească –, urmate de aşezarea mea în tronul de arhipăstor al credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în calitatea sa de Întâistătător al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, din care face parte această eparhie.

 

Fără îndoială, emoţiile pe care le trăieşte un ierarh în astfel de clipe sunt copleşitoare; multe şi felurite sunt gândurile ce-i trec prin minte, pe măsură ce conştientizează responsabilităţile uriaşe pe care şi le asumă faţă de comunitatea credincioşilor ce-i este încredinţată spre păstorire, începând chiar cu această duminică binecuvântată, când la Sfânta Liturghie am ascultat cu toţii cutremurătoarele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos referitoare la Înfricoşătoarea Judecată, ce va avea loc la sfârşitul veacurilor, când Fiul Omului va să vină cu slavă şi cu putere multă, înconjurat de sfinţii Săi îngeri (cf. Matei 25, 31), ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale. Criteriul de judecată, în funcţie de care unii vor fi rânduiţi la viaţa veşnică, iar alţii la osânda veşnică, îl va constitui modul în care am împlinit porunca iubirii aproapelui, ca expresie a iubirii faţă de Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce din iubire nemărginită faţă de oameni S-a întrupat pe pământ, a trăit asemenea nouă, a suferit moarte pe cruce pentru păcatele întregii omeniri, a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri întru slavă, şezând de-a dreapta Tatălui, iar toate acestea, pentru a-l salva pe om din robia păcatului şi a morţii şi a-l repune în starea de comuniune cu Dumnezeu, pierdută cândva, în zorii creaţiei, din pricina păcatului neascultării.

 

Nicicând nu mi-au răsunat mai clare cuvintele Dreptului Judecător ca în ziua de astăzi, când Sfântul Sinod al Bisericii noastre strămoşeşti mi-a încredinţat, prin glasul Întâistătătorului ei, spre pază şi păstorire, Biserica lui Hristos din ţinuturile Buzăului şi Vrancei, sfinţite de-a lungul secolelor cu sânge de  martiri şi binecuvântate de rugăciunea multor sfinţi cuvioşi şi mucenici, precum Vasile de la Poiana Mărului şi Teodosie de la Brazi, trăitori în schiturile şi mănăstirile fondate pe aceste meleaguri încă din primul mileniu creştin şi care constituie mărturii elocvente ale credinţei ortodoxe şi ale trăirii autentice în Hristos.

 

Din nefericire, în ultimii ani, societatea românească, ca de altfel întreaga lume, se confruntă cu grave probleme sociale din cauza crizei economico-financiare, care generează adevărate drame în viaţa oamenilor şi a căror soluţionare este, în primul rând, de competenţa factorilor politici şi de conducere ai statelor. Dar cea mai periculoasă criză, cu consecinţe dezastruoase în planul vieţii spirituale, o constituie cea morală, din cauza înmulţirii păcatelor de tot felul, precum mândria, lăcomia, setea de putere, autosuficienţa şi indiferenţa faţă de valorile perene ale umanităţii, care au dus la slăbirea şi relativizarea credinţei, la înstrăinarea omului de Dumnezeu, la împuţinarea iubirii faţă de aproapele şi la diminuarea comuniunii şi solidarităţii umane. În aceste circumstanţe, omul contemporan are nevoie mai mult ca oricând de repere morale autentice şi de ajutor spiritual, pentru a redescoperi calea dreptei credinţe în Hristos, singura valoare care dă sens vieţii sale pământeşti, în perspectiva dobândirii vieţii veşnice. Or, pentru aceasta, un rol determinant în ţara noastră l-au avut întotdeauna şi îl au în continuare conducătorii spirituali ai comunităţilor creştine, preoţii din parohii şi mănăstiri, conduşi de episcopii pe care Duhul Sfânt i-a rânduit să păstorească „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28), motiv pentru care şi ei vor fi răspunzători de felul în care credincioşii vor da sau nu vor da „răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”.

 

Care este însă semnificaţia cuvântului „episcop” şi de unde izvorăşte autoritatea celui ce va trebui să dea socoteală în faţa nemitarnicului Judecător pentru sufletele ce i-au fost încredinţate spre păstorire? De ce îl înconjoară credincioşii cu atâta respect şi-i arată cinste şi preţuire? Oare, doar din pricina faptului că este conducătorul unei instituţii bisericeşti superioare, asimilat demnitarilor publici? Nicidecum! Deoarece – aşa cum ne încredinţează  Sfântul Apostol Pavel – „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu precum Aaron” (Evrei 5, 4), căci „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu” (Evrei 5, 1), adică să-L slujească pe Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Însăşi etimologia cuvântului episkopos, derivat din verbul grecesc episcopeo-episcopo, care înseamnă „a veghea, a priveghea şi a supraveghea”, sugerează întreita misiune a celui îndrituit să poarte acest apelativ – respectiv arhiereul, iar aceasta constă în următoarele îndatoriri: să vegheze asupra păstrării nealterate a dreptei credinţe, pe care trebuie să o cunoască şi să o propovăduiască „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4, 2); să privegheze în rugăciune smerită şi nevoinţe multiple pentru binele şi progresul duhovnicesc al credincioşilor încredinţaţi spre păstorire şi să-i supravegheze pe aceştia cu dragoste părintească, păzindu-i atât de atacurile vrăjmaşilor din afară, cât şi de pericolul propriilor lor slăbiciuni. 

 

Din această perspectivă, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, în orice Biserică locală, cum este eparhia, episcopul este în primul rând păstor de suflete şi slujitor, întâistătătorul prin excelenţă al comuniunii euharistice. Din această slujire izvorăşte toată autoritatea sa episcopală: învăţătoare, sfinţitoare şi pastorală sau conducătoare. Lucrarea sa primordială este aşadar aceea de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, care constituie „dialogul lui Hristos cu Biserica şi al Bisericii cu Hristos” ; la Sfânta Liturghie, episcopul prezidează adunarea euharistică „şezând în locul lui Dumnezeu şi fiind după chipul lui Hristos” – după expresia Sfântului Ignatie Teoforul – însă înconjurat de preoţi, care slujesc „după chipul Apostolilor”.

 

Când păstoreşte şi binecuvântează poporul din eparhia încredinţată lui, episcopul împărtăşeşte harul şi binecuvântarea Preasfintei Treimi primite prin săvârşirea Sfintei Euharistii, pentru sfinţirea credincioşilor şi a vieţii Bisericii locale. Din acest motiv, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie fără sfântul antimis pe Sfânta Masă, care poartă semnătura episcopului locului, antimisul fiind inelul de legătură ce exprimă legătura canonică şi liturgică a episcopului cu preoţii unei Biserici locale, care au mandat şi binecuvântare din partea sa pentru săvârşirea celor sfinte.

 

Sfântul Ignatie Teoforul, în drumul său spre martiriu, a arătat o grijă deosebită pentru unitatea Bisericii creştine, confruntată pe atunci cu fel de fel de concepţii, străine de duhul Evangheliei lui Hristos. De aceea, în epistolele sale adresate Bisericilor locale din Asia Mică, i-a îndemnat cu stăruinţă pe creştini să asculte de episcop, fără de care nu poate exista Biserică văzută. „Cu toţii să-l urmaţi pe episcop, după cum Iisus urmează pe Tatăl, iar pe preoţi, ca pe Apostoli; …Unde este episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este Hristos, acolo este şi Biserica întreagă” *; „Trebuie să privim pe episcop ca pe Domnul Însuşi” – le spunea el Efesenilor** . Prin aceste cuvinte, Sfântul Ignatie înţelege că episcopul cuprinde sau adună în sine mulţimea credincioşilor care alcătuiesc Biserica locală şi căreia Hristos îi dă unitate, prin dreapta credinţă şi prin Sfânta Euharistie, care este Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. El nu se sfieşte să accentueze legătura spirituală dintre episcop şi Iisus Hristos, pe Care Sfântul Apostol Petru Îl numeşte adevăratul „Păstor şi Episcopul sufletelor noastre” (I Petru 2, 25). De aceea, episcopul văzut este typos şi chip sau icoană a lui Hristos – Arhiereul veşnic, după cum Hristos este chipul Tatălui. Aşadar, unitatea în jurul episcopului este unitate în harul lui Dumnezeu Cel în Treime închinat ***. Sfântul Grigorie Teologul ne învaţă şi el că „episcopul este capul plinătăţii lui Hristos” şi că „nu există episcop prin sine, fără Biserică, dar nici Biserică fără episcop”.

 

În ceea ce priveşte responsabilitatea învăţătorească a episcopului, care izvorăşte din întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, aceasta este sugerată chiar la momentul hirotoniei sale întru arhiereu prin aceea că episcopii săvârşitori ai acestei Sfinte Taine aşază pe creştetul său, deodată cu punerea mâinilor, o Sfântă Evanghelie deschisă, tocmai pentru a arăta că noul ierarh este învestit, prin harul Sfântului Duh, cu puterea de a propovădui Evanghelia mântuirii şi că are datoria de a transmite cu fidelitate adevărurile de credinţă, convins fiind că, prin cuvântul Evangheliei, împărtăşeşte credincioşilor pe Însuşi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, pe Iisus Hristos. Această responsabilitate rezultă, de asemenea, şi din reprezentarea iconică a celor patru Sfinţi Evanghelişti pe mitra episcopului, aşezaţi în jurul chipului lui Hristos, Marele Arhiereu (cf. Evrei 4, 14), pentru a arăta că arhiereul văzut nu se predică pe sine sau alte învăţături omeneşti, ci pe Arhiereul cel nevăzut, Hristos Cel răstignit şi înviat, a Cărui învăţătură este consemnată în Sfintele Evanghelii şi explicitată apoi de către Sfinţii Părinţi cei de Dumnezeu inspiraţi.

 

Cât despre calitatea de păstor a episcopului, ne amintim din Evanghelia după Ioan (10, 11) că Mântuitorul Hristos S-a definit pe Sine, printre altele, cu apelativul „Păstorul cel bun”, Care „îşi pune viaţa pentru oile Sale”. După cum păstorul de oi îşi arată grija şi afecţiunea faţă de ele, prin aceea că le conduce spre păşune bogată şi apă curată (cf. Ps. 22, 2), păzindu-le, în acelaşi timp, de lupii cei răpitori, tot astfel, păstorul de suflete, episcopul şi, implicit, preotul, este chemat să vegheze neîncetat asupra credincioşilor, să-i apere şi să-i păzească de rătăciri, hrănindu-i duhovniceşte din cuvântul Sfintei Scripturi şi adăpându-i cu harul Sfântului Duh, prin rugăciunea sa neîntreruptă către Dumnezeu, în cadrul Sfintei Liturghii şi al celorlalte Sfinte Taine. Dacă păstorul sufletesc va arăta bunătate şi iubire jertfelnică faţă de oile sale cele cuvântătoare şi le va călăuzi cu blândeţe şi înţelepciune pe calea mântuirii, acestea îl vor urma cu certitudine, pentru că îi cunosc glasul de părinte rugător şi veghetor şi, astfel, împreună – o turmă şi un păstor – vor pregusta încă din această viaţă bucuria şi fericirea Împărăţiei cerurilor.

 

Iubiţi părinţi, slujitori ai sfintelor altare şi binecuvântaţi creştini din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei,

 

Cu aceste gânduri despre misiunea sfântă pe care trebuie să o împlinească episcopul în eparhia sa, dar şi cu emoţia firească a întâlnirii cu clerul şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, îmi încep astăzi arhipăstorirea, pe care doresc să o aşez sub semnul continuităţii, înnoirii şi dinamizării vieţii bisericeşti sub toate aspectele ei: spiritual, pastoral-misionar, liturgic, cultural, editorial, social-filantropic, catehetic şi administrativ-gospodăresc.

 

Aşa cum am afirmat public chiar în ziua alegerii mele în această înaltă demnitate bisericească, priorităţile mele ca arhiepiscop vor fi concentrate îndeosebi spre trei direcţii principale, aflate însă toate pe aceeaşi treaptă: consolidarea relaţiei părinteşti, organice, între arhipăstor şi preoţii de parohie; intensificarea vieţii duhovniceşti în cele peste 30 de aşezăminte monahale existente în cuprinsul eparhiei şi îmbunătăţirea calitativă a învăţământului teologic în cele două seminarii, din Municipiul Buzău şi Mănăstirea Răteşti. Aceasta nu înseamnă că celelalte activităţi specifice unei instituţii bisericeşti superioare se vor bucura de mai puţină atenţie; dimpotrivă, ele vor gravita în jurul celor trei obiective menţionate mai sus şi vor constitui, de fapt, baza lor de susţinere. 

 

De aceea, îi încredinţez pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi mănăstiri că mă voi strădui să fiu cât mai prezent în viaţa lor şi a credincioşilor pe care îi păstoresc, săvârşind Sfânta Liturghie, împărtăşindu-le cuvânt de învăţătură şi bucurându-mă sau întristându-mă împreună cu ei la evenimentele triste care marchează, în genere, viaţa unei comunităţi. Ştim cu toţii că există multă suferinţă în rândul credincioşilor noştri, iar vocaţia preoţilor şi a arhipăstorului lor este aceea de a aduce alinare în suflete şi de a-i ajuta efectiv, prin continuarea şi diversificarea programelor social-filantropice destinate categoriilor sociale defavorizate (familii sărace, copii abandonaţi, bătrâni singuri ş.a.), precum şi a celor catehetice, menite să-i apropie şi mai mult pe tineri de Biserica lui Hristos, în care aceştia pot să-şi însuşească valorile morale creştine, precum dragostea, pacea, prietenia, frăţietatea, solidaritatea, responsabilitatea şi cooperarea între semeni. De ce? Pentru că - aşa cum afirma Părintele Patriarh Daniel într-una din predicile sale -, „omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste şi a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice ori să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică. De aceea, trebuie să înţelegem că educaţia creştină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinţei creştine, are drept scop să formeze nu doar cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, ai comuniunii de iubire veşnică divino-umană. Astfel, cateheza trebuie să îi înveţe pe copii să cultive valori profund umane şi sfinte... care îl evidenţiază pe om ca fiinţă capabilă de iubire eternă în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi*. 

 

Însă, pentru împlinirea acestor deziderate, arhiepiscopul sau arhipăstorul  dumneavoastră nu va reuşi dacă nu va fi ajutat; de aceea el are nevoie atât de rugăciunea, cât şi de sprijinul concret al păstoriţilor săi: în primul rând al colaboratorilor de la Centrul eparhial, apoi al preoţilor de la parohii, în frunte cu părinţii protoierei, al monahilor şi monahiilor din mănăstiri, al autorităţilor locale şi al altor instituţii publice care doresc să ajute Biserica pentru împlinirea vocaţiei ei spirituale şi sociale. În acest sens, noul arhipăstor al Eparhiei Buzăului şi Vrancei îşi exprimă încă de pe acum deschiderea şi disponibilitatea de a coopera cu toţi cei ce şi-au asumat responsabilitatea de a sluji poporul, însă această cooperare se va întemeia negreşit pe principiile creştine care izvorăsc din Evanghelia lui Hristos. Astfel, ne exprimăm speranţa că vom putea dezvolta o activitate cultural-misionară şi mai bogată, prin tipărirea şi răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a altor cărţi ziditoare de suflet în toate casele credincioşilor, prin conservarea şi restaurarea monumentelor bisericeşti care fac parte din patrimoniul cultural naţional, paralel cu activitatea social-filantropică şi catehetică, în special cea destinată copiilor şi tinerilor, pe care am menţionat-o mai sus.

 

Pentru aceasta, îi rog pe toţi creştinii ortodocşi din această binecuvântată eparhie să fie alături de arhipăstorul lor şi să-l sprijine în lucrarea sa pastoral-misionară, luând aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17).

 

 În acest înţeles se poate afirma că slujirea episcopală este, cu adevărat, un drum al Crucii şi al Învierii, deoarece arhiereul se roagă neîncetat pentru popor, se jertfeşte pentru binele lui, ridică pe umerii săi oaia cea rătăcită, ajutând-o să urce pe drumul Golgotei şi spre Înviere, ascultă suspinele săracilor, simte durerea şi suferinţa bolnavilor, este sensibil la tânguirea celor neputincioşi şi caută să aducă bucurie celor lipsiţi de ea.

 

Preafericirea Voastră,

 

Înainte de a-mi încheia cuvântul, îngăduiţi-mi să Vă mulţumesc încă o dată, din adâncul sufletului, pentru toată dragostea şi grija părintească arătate în cei cinci ani şi jumătate de împreună-lucrare la Patriarhie; sunt convins că sfaturile Preafericirii Voastre şi experienţa pe care am acumulat-o în diferitele domenii de activitate bisericească îmi vor fi de mare folos în această nouă etapă a slujirii mele arhiereşti, ca arhipăstor al unei eparhii. 

 

Un cuvânt de aleasă preţuire şi gratitudine îndrept acum către ierarhii Bisericii Ortodoxe Române care şi-au luat osteneala de a fi alături de mine în acest moment unic şi crucial din viaţa mea şi, în mod deosebit, înalţilor oaspeţi din partea unor Biserici Ortodoxe surori: IPS Părinte Iosif, Mitropolit de Prikonisou, delegatul Sanctităţii Sale, Bartholomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului; IPS Părinte Ilarion, Mitropolit de Volokolamsk – Patriarhia Rusă – prieten şi colaborator în cadrul organismelor Panortodoxe şi creştine; IPS Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra – Biserica Ortodoxă a Greciei şi IPS Părinte Isaia, Mitropolit de Tamasou şi Orinis – Biserica Ortodoxă a Ciprului. Le mulţumesc din suflet pentru dragostea lor frăţească şi onoarea pe care mi-au făcut-o, venind de la distanţe mari pentru a împărtăşi cu noi bucuria unui nou început în slujirea Bisericii lui Hristos. 

 

Mulţumesc, de asemenea, Preacucernicului Părinte consilier-cultural Costică Panaite pentru frumoasele cuvinte de întâmpinare rostite în numele clerului şi al credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei şi-l încredinţez de toată preţuirea mea, exprimându-mi nădejdea unei rodnice cooperări pe tărâm cultural. 

 

Salut, de asemenea, prezenţa la acest eveniment a înalţilor demnitari de Stat, senatori, deputaţi, miniştri şi reprezentanţi ai autorităţilor locale din judeţele Buzău şi Vrancea, precum şi ai altor instituţii publice, pe care îi asigur de tot respectul şi consideraţia noastră.

 

Cu sentimente de profundă recunoştinţă faţă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care m-a ales Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, faţă de profesorii de la Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău şi de la Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Thessalonic; cu sentimente de gratitudine şi preţuire faţă de ierarhii care m-au călăuzit de-a lungul anilor, în vremea studiilor teologice – Înalt Preasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Casian al Dunării de Jos, Teofan al Moldovei şi Bucovinei şi Galaction al Alexandriei şi Teleormanului, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; cu sentimente de pioşenie faţă de fericiţii întru adormire vrednici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – Teoctist, patriarhul României, Hristodoulos, arhiepiscopul Athenei, şi mitropoliţii Hrisostom al Edessei şi Maxim de Serres; cu sentimente de frăţească şi părintească dragoste faţă de toţi slujitorii sfintelor altare şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei; cu sentimente de stimă faţă de autorităţile de stat locale şi centrale şi ale altor instituţii publice, aici prezente, mă încredinţez cu toată fiinţa mea milostivirii Preasfintei Treimi, Dumnezeul nostru, rugându-mă Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, să-mi dăruiască sănătate, putere şi înţelepciune pentru a păstori cu cinste şi demnitate poporul lui Dumnezeu din această binecuvântată eparhie şi de a păstra nealterată comoara dreptei credinţe, pe care vrednicii noştri înaintaşi au apărat-o cu multe jertfe şi nevoinţe. În încheiere, îi încredinţez pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi din mănăstiri, pe monahi şi monahii, pe profesorii şi elevii Seminarului Teologic şi mai ales pe drept-credincioşii creştini, tineri şi vârstnici, că am venit aici să-L slujesc pe Hristos cu toată dragostea, dăruirea şi devotamentul meu, adică pe dumneavoastră, cei ce constituiţi realmente Trupul Său tainic, Biserica, şi sunteţi, totodată, „pecetea apostoliei mele în Domnul”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (1 Cor. 9, 2) şi odorul de mare preţ pe care Hristos îl va cere de la mine la cea de-a doua Sa venire. 

 

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin.”

 

* Epistola către Smirneni

 

** Epistola către Efeseni

 

*** Mitropolit Ioannis Zizioulas, Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în episcop (în lb. greacă), Athena, 1990, p. 97.

 

**** Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii, Ziarul Lumina de Duminică, 17 februarie 2013, p. 5.