Mănăstirea Răchitoasa ar putea găzdui o şcoală pentru fetele orfane

După un secol şi jumătate de secularizare, Mănăstirea Răchitoasa din judeţul Bacău a revenit lăcaş de rugăciune, aşa cum o statornicise ctitorul ei la sfârşitul veacului al XVII-lea. Guvernul României a hotărât luna aceasta, 2 decembrie, să redea mănăstirii de pe Valea Zeletinului statutul pe care aceasta l-a pierdut în anul 1863, când a intrat în vigoare reforma fundamentală a guvernului condus de Mihail Kogălniceanu. Prin această hotărâre, ultima mănăstire din ţară aflată în posesia statului şi-a recăpătat statutul.

Deşi aici a funcţionat mai întâi un penitenciar pentru oamenii fără adăpost, adică leprozerie, apoi cămin de bătrâni, implicarea statului a fost aproape inexistentă, astfel încât, în cei 150 de ani gradul de degradare a atins nivelul maxim, înseşi autorităţile fiind nevoite, în urmă cu câţiva ani, să-i transfere pe bătrâni din chiliile călugăreşti într-un complex nou, construit la marginea comunei Răchitoasa. Atât biserica, cât şi locuinţele anexe au avut de suferit de pe urma anilor de înstrăinare, preluarea mănăstirii sub coordonarea părintelui Eftimie Bolin fiind o mare şi grea încercare.

"Revenirea complexului arhitectural aflat într-o stare deplorabilă după eforturi considerabile ale arhiepiscopiei noastre, la eparhia noastră, ca unitate de cult, este o bucurie, dar şi o provocare. Bucurie, pentru faptul că o mănăstire îşi recapătă menirea după 150 de ani, când a fost luată abuziv şi transformată în azil. Provocare, pentru faptul că întregul complex arhitectonic, cu excepţia bisericii monument istoric de tip A, este practic ruinat. De aceea am rânduit un grup de călugăriţe pentru a da viabilitate duhovnicească acestui aşezământ, dar aceste maici s-au angajat la o muncă asiduă pentru restaurarea mănăstirii. Pe această cale facem apel la toţi factorii de răspundere care se preocupă de patrimoniul naţional să ne sprijine ca să putem reda cultului şi istoriei naţionale unul dintre cele mai frumoase obiective religioase de pe Valea Zeletinului", a declarat Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Totodată, odată cu reorganizarea vieţii mănăstireşti la Răchitoasa, ierarhul de la Roman doreşte să implice Biserica mai mult în viaţa comunităţii din această parte a Moldovei, cunoscută pentru sărăcia locuitorilor ei. "Intenţionăm ca, pe lângă viaţa mănăstirească statornicită de Regulamentele monahale ale Bisericii noastre, maicile de aici să se angajeze şi la un program social caritabil. După restaurarea complexului sperăm să putem organiza o şcoală pentru fetele orfane, întrucât zona Văii Zeletinului, deşi pitorească şi spirituală, este una dintre cele mai defavorizate din ţară şi din cauza sărăciei multe tinere de aici cad victime traficanţilor de persoane", a precizat PS Ioachim Băcăuanul.

"Prefăcută în penitenciar pentru oameni fără căpătâi şi vicioşi"

Istoria acestei mănăstiri se întinde pe durata a patru secole. La sfârşitul veacului al XVII-lea marele clucer Ianaki a făcut la Răchitoasa o bisericuţă durabilă din lemn de stejar, care se găsea lângă Mănăstirea Răchitoasa de astăzi. Pe locul unde se afla altarul acesteia s-a ridicat o cruce. Ea a servit drept biserică a cimitirului sătesc. Mai apoi, în anul 1697, marele spătar Ilie Ianaki şi cu soţia sa, Theofana, fiica voievodului Mihai Racoviţă, au zidit actuala mănăstire şi au înzestrat-o cu moşii. În testamentul său, scris în româneşte în anul 1704, spătarul Ilie Ianaki menţiona următoarele: "cine s-ar amesteca a strica a noastră tocmeală şi aşezare ce am făcut să fie triclet şi proclet afurisit", adică, ne lămureşte el mai departe, "să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Amin". Incapabil să administreze mănăstirea, fiul său, Gavriil, a închinat-o, în anul 1729, mănăstirii greceşti Vatopedu de la Muntele Athos. Din nefericire, biserica Mănăstirii Răchitoasa a fost dărâmată de cutremurul din 31 mai 1739. A fost renovată, ultima oară, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aşa după cum informează Melchisedec Ştefănescu, episcop al Romanului, în anul 1882, "mănăstirea aceasta este acum prefăcută în penitenciar pentru oameni fără căpătâi şi vicioşi. Biserica e în bună stare, dar încăperile mănăstirii, unde locuiesc deţinuţii, precum şi personalul administrativ al penitenciarului, sunt vechi, negrijite şi umede şi reclamă urgente îmbunătăţiri pentru ca penitenciarul să nu devină lăcaş de condamnaţi la moarte". (pr. Constantin Gherasim)