Mândria - duşman al omului şi al lui Dumnezeu

Este lesne de observat pentru un ochi duhovnicesc fin faptul că trăim într-o lume tot mai frământată şi mai agitată, cu probleme tot mai numeroase şi mai adânci. Iar multe din aceste nelinişti şi nemulţumiri izvorăsc din dorinţa omului contemporan de a dobândi şi a stăpâni cât mai mult şi cât mai multe, de a avea şi poseda mereu ceva în plus, într-o exprimare concisă - setea sa de mai înalt şi mai larg.

Atunci când această dorinţă funciară a omului este împlinită în limite rezonabile, fără a-l dezumaniza sau a transforma mijloacele în scopuri, ea este legitimă şi înscrisă de Însuşi Dumnezeu în firea omului. Pentru că Părintele Ceresc l-a creat pe om nu spre o existenţă plată şi lipsită de orizont material şi spiritual, ci ca pe o fiinţă epectatică, o fiinţă aflată într-o permanentă întrecere cu sine însuşi şi cu alţii, în bine şi desăvârşire. De aceea, lumea materială, fiind limitată în forme şi nuanţe, nu reuşeşte să împlinească deplin fiinţa umană pentru că nevoile ei spirituale autentice nu pot fi "satisfăcute" prin mijloace materiale, ci se cer realizate într-o ordine superioară, cea duhovnicească.

Însă, în goana sa frenetică, omul uită adesea că, pe lângă trupul material, care pare a-şi cere mult mai insistent şi agresiv nevoile sale, mai are şi un suflet de natură dumnezeiască, care, adeseori, este umilit şi strâmtorat de trup şi de nevoile trecătoare.

Forme de manifestare ale mândriei

Dobândind o înspăimântătoare familiaritate cu păcatul şi trăind cel mai adesea într-o cruntă robie faţă de plăcerile trupeşti, omul contemporan nu îşi mai face timp şi pentru sufletul său. Evită să stea de vorbă cu el însuşi, cu sinea sa, de teama să nu descopere în adâncul sufletului său experienţe, realităţi şi trăiri care l-ar putea înfricoşa, i-ar crea angoasă şi teamă de el însuşi. Şi din acest motiv, evită relaţia directă, contactul nemijlocit, reflecţia asupra propriei sale vieţi, cu abisurile şi culmile ei spirituale, fiind însă foarte atent la mişcările din sufletul şi din viaţa altora.

Toate acestea eschivări sunt forme de manifestare ale patimii mândriei, pe care lumea contemporană o cultivă cum nu a mai făcut-o niciodată în istoria omenirii şi care pare a fi pus stăpânire, este adevărat, alături de alte patimi surori de-ale sale, trupeşti şi sufleteşti, pe sufletul tot mai bolnav al omului.

Pretutindeni unde ne mişcăm, suntem învăţaţi cu insistenţă să cultivăm spiritul de iniţiativă şi originalitate, indiferent că acesta are o finalitate pozitivă sau negativă în plan spiritual, să ieşim în faţa tuturor, să ne "afirmăm". Şi cu cât o facem mai puternic, trecând peste sensibilitatea şi valoarea altora, dar căutând să o impunem pe a noastră, suntem mai "valabili", suntem oameni cu spirit de iniţiativă, persoane cu o personalitate accentuată.

Şi într-o astfel de situaţie, omului îi lipseşte reflecţia asupra propriei persoane, pe care cel trufaş o evită. Iar dacă totuşi se apreciază şi pe sine, cel mai adesea îşi atribuie calităţi pe care nu le are în realitate sau nu le are atât cât crede el despre sine.

De altfel, una dintre formele tipice sau generale de manifestare a acestei patimi o constituie nevoia nu de autoreflecţie, ci aceea de comparaţie. Îl împlineşte compararea sa cu alţii şi a celor pe care el le are cu altele. Dacă pe acestea din urmă - bunurile, pe care, paradoxal, nu le posedă, ci îl stăpânesc şi îl posedă pe el - le consideră insuficiente şi nesemnificative în raport cu ale altora, alergând mai departe după acumularea lor masivă, în privinţa propriei persoane, din comparaţia la care patima sa îl împinge, ajunge să se considere pe sine mult superior celorlalţi, iar pe toţi aceştia să îi vadă cu mult mai prejos decât el. Aceasta îl împlineşte şi pare a-i da o oarecare linişte sufletului mândru - părerea că el este mai bun, mai frumos, mai valoros decât toţi ceilalţi şi toţi aceştia la un loc cu greu ar putea intra în competiţie cu el.

Omul mândru are o relaţie deformată cu lumea

Mai mult decât atât, omul mândru sau trufaş are o relaţie deformată şi cu lumea exterioară lui, fie că este vorba de lucruri, fie că este vorba despre persoane. Dacă pe cele dintâi se străduieşte să le adune în cantitate cât mai mare, persoanele, aproapele, semenii săi nu au valoare pentru el decât în măsura în care îi alimentează şi îi întreţine iluzia superiorităţii sale. În toţi aceştia el caută şi aşteaptă să se oglindească, să îşi vadă dorinţele sale amplificate. Dacă îi întreţin patima şi îi întăresc opiniile sale de superioritate, îi par a fi prieteni; în caz contrar, dacă încearcă să îi dimensioneze imaginea despre sine însuşi, în raport cu posibilităţile lui reale, îi par a fi nişte "epigoni", incapabili să sesiseze şi să discearnă asupra adevăratelor valori.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, adevăraţi "doctori duhovniceşti", au denunţat din vechime vicleniile şi răutăţile acestei patimi, considerând-o un "tiran" şi un "monstru crud", care distruge întreaga cetate a virtuţilor creştine, aruncând sufletul stăpânit de ea în păcatul diavolului şi în întunericul osândei veşnice.

Fie că este vorba despre calităţi fizice, intelectuale sau morale, de bunuri materiale sau de "talanţi" sau daruri spirituale, omul trebuie să aibă permanent conştiinţa că acestea îi aparţin lui doar în mod indirect pentru că adevăratul Izvor al lor, Cel de la care vine "toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit", este Dăruitorul Dumnezeu. Trebuie să aibă convingerea că nimic din ceea ce este cu adevărat frumos, înalt şi important în viaţa lui nu ar putea fi dobândit cu adevărat şi împlinit deplin fără acest ajutor dumnezeiesc minunat, că toate poartă pecetea inspiraţiei divine. Că, dacă Dumnezeu ar priva lumea de ajutorul Său, chiar şi cele mai mari realizări ale spiritului uman şi-ar dovedi într-un final efemeritatea, iar faptele omului însuşi, lipsite de conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, ar avea greutatea unei "cârpe lepădate".

Şi, apoi, cine eşti tu, omule, să te mândreşti? Priveşte la pământul acesta, pe care toţi îl călcăm sub picioarele noastre! Ne chinuim să îi scurtăm existenţa, prin mândria şi rapacitatea noastră! Îl exploatăm nemilos şi iraţional, doar spre satisfacerea nevoilor personale! În fiecare secundă îi periclităm existenţa, dar cu toate acestea, el pe toţi ne suportă şi ne ţine, tuturor ne dă hrană bună la vreme cuvenită, pe toţi ne ţine şi ne apără, tuturor ne este casă şi gazdă!

(Intertitlurile aparţin redacţiei)