Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri „Marea cea gânditoare“

„Marea cea gânditoare“

Un articol de: Dragoș Dâscă - 24 Feb, 2010

Una dintre cele mai interesante scene din tabloul Judecăţii de Apoi, aşa cum este înfăţişat la Voroneţ şi la celelalte mănăstiri pictate în timpul domniei lui Petru Rareş, o reprezintă cea numită de iconografi: „marea cea gânditoare“. Aşa cum a demonstrat dl Sorin Dumitrescu în cartea „Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc“, asamblul iconografic redă, de fapt, Vedenia asupra Înfricoşătoarei Judecăţi a Sfântului Nifon, episcopul Constanţianei (sec. al IV-lea). Reprezentarea iconografică a mării gânditoare este inspirată de paragraful în care Hristos Judecătorul li se adresează îngerilor: „Să mergeţi la marea cea gânditoare, ca să găsiţi urmele domnului întunericului“. Ce înseamnă „marea cea gânditoare“? De ce Mântuitorul nu spune: „Căutaţi-l în întunericul cel mai din afară“ sau „Mergeţi în adâncurile pământului“? Departe de a fi doar o metaforă, marea cea gânditoare reprezintă cea mai potrivită descriere a modului prin care lucrează duhurile întunericului.

Privind reprezentarea ei pe frescă, vedem cum în tabloul compoziţional al mării gânditoare sunt incluse următoarele elemente: apa învolburată, o femeie care stă pe doi monştri marini şi un octopod. Femeia, al cărei chip seamănă cu cel al unei zeiţe antice, este personificarea raţiunii omeneşti - Athena. Cei doi peşti uriaşi, monştri marini, fac trimitere la versetul din Psalmul 103: „Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea“. Se ştie, balaurul, de fapt, este o trimitere la diavolul. Octopodul (caracatiţa) a fost inclus, şi el, pentru a arăta că marea cea gânditoare nu personifică gândirea (care nu are nimic rău în sine), ci un mod greşit de a gândi.

În greaca veche, termenul care desemnează, deopotrivă, caracatiţa şi pe omul înzestrat cu iscusinţă este polytropos (Detienne, Vernant, „Vicleşugurile inteligenţei“, Ed. Symposion). Problema este că această iscusinţă, în greacă, metis, nu este născută din spiritul dreptăţii, ci este impregnată de viclenie. Ea se apropie de domeniul vicleniei nelegiuite, al minciunii perfide, al trădării. Această inteligenţă se deghizează, îşi ia o înfăţişare prin care îşi ascunde adevărata natură pentru a-l atrage pe oponentul său în capcană. Practic, omul caracterizat şi lăudat de greci ca fiind înzestrat cu metis era un om apropiat de ceea ce am caracteriza astăzi ca fiind un om diabolic: mereu la pândă, iscoditor, nelimitat în vicleşuguri şi stratageme. Metis - inteligenţa vicleană - falsifică realitatea. Un lucru deosebit de interesant îl reprezintă asocierea făcută de greci între omul „iscusit“ şi caracatiţă. Ca urmare a supleţei tentaculelor şi polimorfiei sale, caracatiţa este aproape imposibil de prins: se ascunde în întunericul din cerneala pe care ea singură o secretă, întuneric de care se foloseşte fie pentru a amăgi victima, fie pentru a scăpa de adversar. Caracatiţa reprezintă tipul unei forme de inteligenţă: polyplokon noema, o inteligenţă tentaculară.

Vietate piezişă, a cărei faţă nu este niciodată clar deosebită de spate, mergând în toate direcţiile şi fiind propriul său întuneric, caracatiţa din pictura voroneţeană simbolizează aceeaşi inteligenţă vicleană, alambicată, dibace în capcane şi şiretlicuri ca cea a îngerului căzut - demonul care îşi mistifică propria fiinţă şi raţiune pentru a atrage pe om în adâncurile gheenei. Femeia pictată în această scenă reprezintă chipul atrăgător şi înşelător al înţelepciunii lumeşti, dar sofismele sale sunt tentaculele patimilor care îl atrag pe cel necredincios în abis.

Marea cea gânditoare desemnează o realitate demonică, marcată de duplicitate, polimorfie, politropie. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că marea cea gânditoare este tărâmul noetic al părăsirii de Dumnezeu. Această mare este vie fiindcă este locuită: „apele patimilor din care creşte marea tulbure şi amestecată care se revarsă peste sufletul ce vrea să se liniştească“ („Capete foarte folositoare în acrostih“, 105). Vie, fiindcă „patimile sunt demonii“ (82). „Gândurile păcătoase care sunt raţiunile demonilor“ (67) reprezintă substanţa acestei mări.

Nimeni nu se poate sustrage de la a străbate marea cea gânditoare. Dar creştinii au o corabie, iar aceasta este Biserica; la cârma sa este Hristos, Cel care ne duce la limanul mântuirii.