"Eminescu este suma lirică a tuturor voievozilor români." (Petre Ţuţea)
Gerar 15 e ziua de suflet a poporului român. Sărbătorim pe domnul poeziei româneşti; e ziua în care, regăsindu-se ca popor, românii îşi dau întâlnire cu eternitatea geniului românesc. Despre Eminescu s-au scris tomuri întregi, deopotrivă cuvinte de laudă sau de discreditare. Demitizarea sa pare să facă parte dintr-o mişcare mai largă, "iconoclastă", a valorilor româneşti. În fond, nu degeaba pentru Cioran obsedante nu erau neliniştele de a fi om, ci acelea de a fi român. "Împrăştierea la români ..." - i-ar fi răspuns Noica la întrebarea "Cine se teme de Eminescu?". Nefericiţilor - ignoranţi sau năimiţi - care încearcă zadarnic să-l micşoreze, le spune poetul peste timp şi timpuri: "Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură" (Scrisoarea a II-a). Nici laudele nu l-ar fi făcut fericit pe Eminescu. Parcă-l aud spunând, celor ce azi - pentru a-şi face loc în faţă - ce i-ar aduce cuvinte de laudă: "Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el" (Scrisoarea I). Privind în jur, prin ţară, atâtea nelinişti năvălesc peste mine, încât fug în braţele voievodului limbii române. Aici redescopăr bucuria deplină de a fi român. Bucuria de a fi, nu de a avea. Să păşim în taină în catedrala sacră a verbului eminescian şi, asumându-ne vinovăţiile veacului să păstrăm, de ziua naşterii sale, liniştea adâncă. Şi să-l lăsăm pe el să vorbească. (pr. Neculai Cojocariu)
.jpg)
