În seara zilei de marți, 24 februarie, la Catedrala Patriarhală din București au continuat rânduielile specifice începutului Postului Mare cu slujba Pavecerniței Mari. În cadrul ei, s‑a dat citire celei de‑a doua părți a Canonului de pocăință al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul. Rânduiala a fost săvârșită de Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, slujitori ai lăcașului de închinare.
Măria Sa, Domnul Eminescu
"Eminescu este suma lirică a tuturor voievozilor români." (Petre Ţuţea)
Gerar 15 e ziua de suflet a poporului român. Sărbătorim pe domnul poeziei româneşti; e ziua în care, regăsindu-se ca popor, românii îşi dau întâlnire cu eternitatea geniului românesc. Despre Eminescu s-au scris tomuri întregi, deopotrivă cuvinte de laudă sau de discreditare. Demitizarea sa pare să facă parte dintr-o mişcare mai largă, "iconoclastă", a valorilor româneşti. În fond, nu degeaba pentru Cioran obsedante nu erau neliniştele de a fi om, ci acelea de a fi român. "Împrăştierea la români ..." - i-ar fi răspuns Noica la întrebarea "Cine se teme de Eminescu?". Nefericiţilor - ignoranţi sau năimiţi - care încearcă zadarnic să-l micşoreze, le spune poetul peste timp şi timpuri: "Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură" (Scrisoarea a II-a). Nici laudele nu l-ar fi făcut fericit pe Eminescu. Parcă-l aud spunând, celor ce azi - pentru a-şi face loc în faţă - ce i-ar aduce cuvinte de laudă: "Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el" (Scrisoarea I). Privind în jur, prin ţară, atâtea nelinişti năvălesc peste mine, încât fug în braţele voievodului limbii române. Aici redescopăr bucuria deplină de a fi român. Bucuria de a fi, nu de a avea. Să păşim în taină în catedrala sacră a verbului eminescian şi, asumându-ne vinovăţiile veacului să păstrăm, de ziua naşterii sale, liniştea adâncă. Şi să-l lăsăm pe el să vorbească. (pr. Neculai Cojocariu)



.jpg)
