Mărturii despre vlădica Simion Ştefan

Personalitatea mitropolitului Simion Ştefan şi cele două monumente ale limbii române de a căror editare numele său este intrinsec legat, anume "Noul Testament" şi "Psaltirea", tipărite la Alba Iulia în 1648, respectiv 1651, constituie de aproape două veacuri subiecte asiduu frecventate deopotrivă de istorici, filologi şi teologi. Şi totuşi, cercetarea este departe de a fi epuizat problematica deschisă prin abordarea lor.

Privind comparativ dimensiunile cantitative ale producţiei istoriografice cu întrebările la care nu s-a putut încă da un răspuns sau cu cele pentru care răspunsurile posibile rămân în continuare contradictorii, un bilanţ al cercetărilor nu poate fi încurajator. Indubitabila lor calitate şi erudiţia uneori copleşitoare a semnatarilor descurajează şi ele prin simpla asociere cu penuria documentară, astfel că o reluare a discuţiilor pare mai degrabă consecinţa unui curaj lipsit de simţul realităţii decât a unor descoperiri - fie ele şi fortuite - care să permită lămurirea măcar a unui aspect din multiplele necunoscute ce planează asupra epocii şi a celor trei protagonişti enumeraţi: mitropolitul şi cele două cărţi ale sale.

Vlădică al Bisericii româneşti din Transilvania

În termeni concreţi, ceea ce ştim sigur despre Simion Ştefan se reduce la calitatea sa de vlădică al Bisericii româneşti din Transilvania, ocupată oficial la 10 octombrie 1643, când principele Gheorghe Rákóczi I a emis diploma confirmaţională, reînnoită la 7 iulie 1651 de Gheorghe Rákóczi al II-lea. Până în momentul de faţă sunt cunoscute o însemnare şi două acte redactate în această calitate, deţinută până în vara anului 1656, dar ele oferă mai degrabă indirect informaţii despre sine, fiind relevante în primul rând pentru destinatarii şi instituţiile reprezentate de aceştia.

Astfel, însemnarea, notată pe pp. 1-15 ale unui exemplar din Evanghelia învăţătoare tipărită la Dealu în 1644 (păstrat la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-Napoca), referitoare la achiziţia cărţii în 1646 de "jupânul Ştefan den Bălgrad" şi donarea ei uneia dintre bisericile ansamblului arhitectonic mitropolitan, "în zilele mitropolitului Ştefan şi protopop Neacşul ot Belgrad", a fost semnată de însuşi "Stefan arhiepiscop, amin".

Cele două documente sunt: o scrisoare din 2 decembrie 1648, prin care i se permitea lui Adam Raţ să i se slujească acasă Vecernia şi Itrosul, deoarece, din cauza bătrâneţelor, nu se putea deplasa la biserică, scrisoare semnată şi, foarte probabil, chiar redactată de "Stefan arhiepiscop", şi confirmarea ca protopop a lui Nicolae Pop din Hunedoara, datată la 22 mai 1656, ultimul act care îl atestă în viaţă pe Simion Ştefan.

Mărturii ale contemporanilor mitropolitului

Tot atât de laconice sunt şi documentele care-l amintesc pe mitropolit, emise de personalităţi ecleziastice contemporane. Găsim astfel de referiri la superintendentul ardelean Geleji Katona István, în corespondenţa căruia se află cea mai veche menţiune a lui Simion Ştefan, anume scrisoarea adresată principelui în 4 martie 1643, dată la care Sinodul Bisericii româneşti se pronunţase deja pentru alegerea sa ca vlădică. Într-o altă scrisoare, cu acelaşi destinatar, datată în 4 august 1643, referitoare la impozitul de 1 florin încasat de arhiereul român de la fiecare preot de sub jurisdicţia sa, se vorbeşte de asemenea de "vlădica trimis în acest scop".

O a doua personalitate contemporană este arhiepiscopul de Esztergom, Georgius Lippay. Din două scrisori ale acestuia, adresate Congregaţiei de Propaganda Fide, datate la 19 iulie 1652 şi 2 iulie 1654, ştim despre hirotonirea la Alba Iulia a episcopului rutean Petru Partenie prin trei episcopi "schismatici", între care "Stephan. Simonovics".

Date tot atât de sumare cuprind o serie de documente emise de cancelaria princiară: confirmările în funcţia protopopială emise în 7 iulie 1647, 27 iunie şi 15 decembrie 1648, în care se vorbeşte despre eventualul deranj ce ar putea fi provocat de vlădică în exercitarea atribuţiilor; diplomele de numire ale episcopilor Savul Popa şi Mihail Molodici, care menţionează dependenţa formală faţă de "vlădica din Bălgrad"; întăriri de privilegii şi scutinţe acordate preoţilor români la "rugăciunea cea cu smerenie a lui Simeon Ştefan", adresată principelui Gheorghe Rákóczi II.

Mărturii din Noul Testament şi Psaltire

Se mai pot adăuga - tot ca surse indirecte - textele însoţitoare ale "Noului Testament" şi "Psaltirii", în măsura în care o mai permit semnul de întrebare pus asupra paternităţii lor şi extrem de rarele menţiuni ale mitropolitului în însemnările lăsate pe filele cărţilor folosite în bisericile româneşti. În cazul primelor, însă, au fost ridicate semne de întrebare asupra paternităţii. Din cele 25 de predoslovii ale Noului Testament, enumerate de Gabriel Ţepelea, mai este considerată opera lui Simion Ştefan doar cea Cătră Măriia-Sa Craiul Ardealui, de altfel singura semnată, restul fiind puse pe seama traducătorilor. În opinia lui Mircea Păcurariu, chiar şi aceasta este doar semnată de mitropolit, redacţia aparţinând de fapt "unuia din fruntaşii calvini de atunci, poate Gh. Csulai", iar Predoslovia cătră cetitori îl are ca autor pe "însuşi mitropolitul Simion Ştefan sau un cărturar ortodox român din anturajul său". Pentru textele însoţitoare ale Psaltirii avem doar opinia lui Mircea Păcurariu, pentru care ele sunt opera unui teolog calvin, poate acelaşi Gheorghe Csulai.

Cât priveşte însemnările de pe filele vechilor cărţi, avem doar două: una pe un Parimiar păstrat la Biserica "Sfântul Nicolae" din Şcheii Braşovului, notată de tipograful Ştefan din Ohrida, referitoare la drumul parcurs "venind din Ţara Ungrovlahiei şi mergând la Bălgrad, în zilele lui Rákóczy Gheorghi, craiul Ardealului, în vremea arhiepiscopului Ştefan, mitropolitul Ardealului, în anul de la facerea lumii 7153, iar de la naşterea lui Hristos 1644"; cealaltă a fost găsită într-un exemplar din Noul Testament, donat de Pavel Suciu la 1667 mănăstirii-reşedinţă mitropolitană din Alba Iulia, pe care un alt tipograf, Gheorghe Rusu din Sibiel, şi-a elogiat efortul depus "împreună cu ceialalţi fraţi, anume Simion Ştefan", de a da fiinţă monumentalei lucrări.

Ana Dumitran (Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia)