Luni, 4 august 2008, la ora 10:00, au avut loc, în Sala „Conventus“ a Palatului Patriarhal, lucrările Cercului pastoral al preoţilor din Spitalele din Bucureşti. Întâlnirea a fost precedată de oficierea Sfintei Liturghii la Mănăstirea Radu Vodă, unde au participat 45 de preoţi slujitori în capelele spitalelor din Capitală. Dezbaterile s-au desfăşurat în prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a deschis seria dezbaterilor.
În cuvântul de introducere Părintele Patriarh Daniel, folosind exemplele biblice vechi-testamentare, a afirmat următoarele: „Suferinţa este o dimensiune profundă a vieţii. În persoana lui Hristos suferinţa nu a fost evitată, ci transfigurată, asumată şi schimbată în umanizare mai profundă şi în biruinţă din interiorul suferinţei. Hristos nu este, ca om, persoană impasibilă, asemenea lui Buddha, ci este un om al durerilor, om al suferinţei, aşa cum au prevestit proorocii Vechiului Testament.
Dreptul Iov, care suferă fără nici o vină, este o prefigurare a lui Hristos. El este omul care a primit un har deosebit de la Dumnezeu ca să sufere, deşi nu a avut nici o vină, el suferă, rabdă, dar nu se răzvrăteşte. (...) Sensul biblic şi patristic al suferinţei trebuie să stea la baza tuturor explicaţiilor pe care le dau păstorii de suflete tuturor celor bolnavi“.
În continuare, Preafericitul Părinte Daniel a arătat cum Mântuitorul Hristos este modelul uman suprem de răbdare în suferinţă şi nădejde în Dumnezeu, menţionând: „Nici boala şi nici suferinţa nu sunt fireşti. Ele au devenit a doua natură datorită păcatului. Dumnezeu nu a făcut nici boala şi nici suferinţa, şi El nu se bucură de suferinţa nimănui. Păcatul este originea suferinţei şi înclinarea spre păcat se transmite din generaţie în generaţie. În Hristos Domnul, urmarea păcatului - suferinţa - a fost transformată în mijloc de depărtare de păcat. Hristos, deşi a fost fără păcat, a asumat liber suferinţa şi a transformat-o în biruinţă asupra păcatului. În suferinţele răstignirii, Hristos rămâne statornic în răbdare, cu nădejdea în Dumnezeu Tatăl - ca om - şi prin aceasta El biruieşte suferinţa.“
Omul care stă singur între aparate
Analizând aspectele practice ale misiunii preoţilor în spitale, Preafericitul Daniel a remarcat: „În pastoraţie se constată că atunci când suferinţa e însoţită de sărăcie multă, când bolnavul nu are nici bani pentru medicamente sau lucrurile strict necesare, suferinţa se amplifică. De aceea, este nevoie, pe lângă rugăciune, pe lângă sfatul duhovnicesc şi de multă solidaritate cu cei suferinzi şi săraci. Atunci când cineva suferă şi este înconjurat de prieteni sau de membrii familiei, atunci suferinţa lui se diminuează, pentru că i se arată prezenţă iubitoare. Dar atunci când cineva este bolnav, sărac şi pe deasupra şi singur, atunci suferinţa lui se amplifică foarte mult. Ele se îngemănează; atât singurătatea se amplifică din cauza bolii, cât şi suferinţa creşte din pricina singurătăţii. Este foarte important ca preotul să fie prezent ca părinte duhovnicesc între cei bolnavi. Din acest punct de vedere, medicina modernă suferă foarte mult prin lipsa de prezenţă personală lângă bolnav. Medicina modernă dă prioritate aparatelor şi analizelor faţă de dialogul cu bolnavul. Foarte adesea omul stă singur între aparate. Lipseşte de aici dimensiunea personală a omului. Din acest motiv, rolul preotului este extrem de important. Nimeni nu poate înlocui preotul din spital. Medicul este chemat să coopereze cu preotul. Ei nu sunt concurenţi în spital în faţa bolnavului, ci împreună lucrători“, a încheiat Părintele Patriarh.
Crucea suferinţei este nedespărţită de crucea Domnului
În primul material intitulat „Sensul teologic al suferinţei şi al vindecării - argumente din Sfânta Scriptură“, susţinut de preotul Tudor Ciocan, slujitor la Capela „Acoperământul Maicii Domnului“ de la Spitalul de Ortopedie „Foişorul de Foc“, acesta a spus: „Bolnavul aflat în suferinţă trebuie ajutat să înţeleagă că, dacă încearcă să creadă şi să se apropie de Domnul în această stare, îşi poartă, de fapt, crucea sa pentru Hristos, dând astfel adevărata mărturie a dragostei sale celei mai adânci pentru Mântuitorul. Dar crucea aceasta este de nedespărţit de Crucea Domnului. Căci, chiar dacă nici unul dintre urmaşii lui Adam nu poate să-şi asume în chip real suferinţa celui bolnav, acesta - în măsura în care caută să fie cu adevărat credincios - nu este singur. Hristos suferă împreună cu cel care suferă, împărtăşindu-i, astfel, după măsura vârstei duhovniceşti la care a ajuns, mângâierea pe care Tatăl i-o dă Lui şi, prin El, fiecăruia dintre cei ce cred în Fiul. (...)
Suferindul poate să se întărească în gândul că durerea prin care trece a fost mai întâi asumată deplin de Domnul; şi atâta vreme cât nu se leapădă de Domnul din pricina suferinţei, are nădejdea că, răstignindu-se pentru lume împreună cu Hristos, se va face şi părtaş Învierii împreună cu El.
Această pregustare a bucuriei veacului viitor îl face pe cel suferind să descopere că însăşi suferinţa sa îi devine mijloc de apropiere de Domnul, transformând astfel neputinţa trupului în bucuria de a fi împreună cu Mântuitorul şi în viaţă, şi în moarte şi, mai ales, în învierea pentru veşnicie. „Vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El (Filipeni 1, 29). Iar cel care pătimeşte pentru Domnul este cel care deschide uşa inimii sale Fiului lui Dumnezeu, răspunzând la chemarea Lui: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Iar cel care se va bucura în veşnicie de această Cină a zilei a opta, va avea parte de bucuria făgăduită de Domnul cetăţenilor Ierusalimului ceresc“, a mai spus preotul Tudor Ciocan.
„Părinţii Bisericii ne învaţă prin exemplul personal“
Pr. Badea Ionuţ, slujitor la Capela „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ de pe lângă Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon“ din Bucureşti, în lucrarea sa, intitulată „Sensul teologic al suferinţei şi al vindecării - mărturii ale Sfinţilor Părinţi“, a afirmat: „Părerile Sfinţilor Părinţi converg, alcătuind o imagine de ansamblu a felului în care este privită suferinţa şi vindecarea în teologia ortodoxă. (...)
Sfinţii Părinţi au accentuat acestă golgotă permanentă a membrilor Bisericii, subliniind valoarea şi sensul jertfei lui Hristos pentru noi creştinii. Iisus Hristos este nădejdea noastră. El, Cuvântul-Doctor este Dumnezeu Creator şi Dumnezeu Vindecător, Cel Care ridică din boală, Cel Care mângâie pe cei întristaţi, Cel Care suferă alături de cei necăjiţi şi Care vine în întâmpinarea noastră, ajutându-ne pe toţi, după folosul fiecăruia şi bunătatea Sa mai presus de fire.
El ne-a dăruit bunul cel mai de preţ: viaţa cea veşnică, pe care o vom dobândi dacă ştim să ne-o asumăm cu responsabilitate pe cea trecătoare, primind toate cele ce vin de la Domnul cu bucurie şi nădejde“.
„Părinţii Bisericii sunt cei care ne învaţă prin exemplul personal cum trebuie să ne comportăm, puşi în faţa neputinţelor firii umane, atât în ceea ce ne priveşte, cât şi în ceea ce-l priveşte pe cel de lângă noi. Ei sunt cu adevărat exemple vrednice de urmat pentru toţi membrii Bisericii luptătoare. De aceea, este de folos să punem în practică ceea ce ne învaţă ei în scrierile lor şi să-I mulţumim lui Dumnezeu Care S-a preaslăvit în şi prin ei“, a mai spus pr. Badea Ionuţ, arătând modul în care s-au raportat Sfinţii Părinţi la problema suferinţei.
„Suferinţa nu trebuie privită doar la modul abstract“
În ultimul material numit „Sensul teologic al suferinţei şi al vindecării - Mărturii din experienţa preoţilor din sistemul de asistenţă socială din spitale“, prezentat de preotul Theodorescu-Posea Cosmin Cristian, slujitor la Capela „Sfântul Ioan Botezătorul“ din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă „Sfântul Ioan“, s-a arătat că: „Boala, suferinţa şi moartea reprezintă cele mai mari şi mai grele provocări cu care ne confruntăm fiecare în parte, dar şi împreună. Pentru a le putea depăşi, pentru a şti cum să le întâmpinăm şi cum să le facem faţă, avem nevoie să ne raportăm la ele cumva, să le găsim o explicaţie, un sens, deoarece mai întotdeauna ne par nedrepte sau chiar absurde. Iar atunci, aceste realităţi dramatice pot depăşi foarte uşor limita suportabilităţii. Atitudinea faţă de ele, dar şi faţă de viaţă, în general, este condiţionată de viziunea pe care o avem asupra lor: viziune ce trebuie să se întemeieze pe credinţa noastră. Iar de atitudinea ce o avem faţă de boală, suferinţă şi moarte depinde în mare măsură puterea noastră de a le suporta, dar şi de a le depăşi.
Uneori, profunda şi răscolitoarea suferinţă sufletească de a nu găsi un sens bolii, durerii sau morţii - ce duce la neacceptarea şi chiar la revolta împotriva lor - este mai împovărătoare decât însăşi suferinţa produsă de acestea, sau o amplifică peste puterea omului de a îndura.
Ca teologi, să nu uităm că cea mai amară şi mai împovărătoare suferinţă este cea în care omul se afundă de bunăvoie, nevrând să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi mângâierea Sa. Şi omul ajunge să fie copleşit de propria-i suferinţă atunci când caută să-i afle cauza, iar nu sensul, finalitatea, atunci când se întreabă de ce suferă şi nu pentru ce suferă. El îşi individualizează suferinţa, fără să reuşească să vadă în ea o părticică a suferinţei întregii lumi“.
„Suferinţa nu trebuie privită doar la modul abstract, ca o caracteristică a lumii în care trăim, ci şi ca o realitate şi ca o taină personală şi interpersonală. Suferinţa nu este ceva de sine stătător, ci este manifestarea unei boli şi, mai important decât orice, este trăită de cineva. În relaţia noastră cu cel ce suferă, el trebuie să fie în centru atenţiei noastre, şi nu suferinţa lui, chiar dacă aceasta este cea care ne impresionează; apoi trebuie să ţinem cont de faptul că nu noi, prin noi înşine, îi aducem alinare sau vindecare, ci Dumnezeu este Cel Ce trebuie să lucreze prin noi, Dumnezeu trebuie să-l cheme la Sine prin noi“, a spus în încheierea şirului prelegilor preotul Theodorescu-Posea Cosmin Cristian.
.jpg)
