Meditaţia zilei: Acoperişul sutaşului

Întâlnirea dintre Iisus şi un sutaş care îi cere să-i vindece sluga bolnavă ne face să observăm noi aspecte în relaţia om-Dumnezeu şi mai cu seamă în relaţia păgân-Dumnezeu. Eram obişnuiţi cu poporul evreu care avea şi are o relaţie specială cu Creatorul. Însă în episodul amintit ni se dezvăluie o altfel de percepţie când e vorba de lumea păgână.

La început nu e nimic deosebit; funcţionarul roman vine cu o cerere firească, aşa cum au venit şi alţii la Mântuitorul, Care se dovedise că-i poate vindeca şi ajuta la nevoie. Nimic neobişnuit, din contră, un gest ce descoperă un mare caracter acolo unde poate nu puteam vedea decât forţă, duritate, împietrire. Şi mai ales în sânul poporului evreu care nu vedea în celelalte neamuri decât răutate, lipsă de credinţă şi de morală. Iisus îi răspunde prompt şi se oferă să-l ajute promiţând că va veni cât de repede în casa lui. Aici apare o reacţie care trebuie observată cu multă fineţe. La prima vedere pare un gest de smerenie când sutaşul îi spune că nu e vrednic să-i intre sub acoperiş, ci că ar fi bine să spună numai cu cuvântul şi totul se va rezolva. Ei bine, aici se descoperă o altfel de percepere a credinţei. E vorba de lumea păgână care se poartă rece în legătură cu Creatorul. Îl recunoaşte pe Dumnezeu, crede în el, dar Acesta ar fi bine să stea la locul Lui, în cer, şi de acolo să dezvolte o legătură formală cu omul. Era credinţă, o laudă şi Mântuitorul, şi să nu credem vreodată că noi suntem mai credincioşi decât alţii. Au făcut-o creştinii în istorie şi au ajuns la nişte fapte ce vor atârna greu de conştiinţa lor.

E vorba de o diferenţă în felul în care se consumă aceste legături între om şi Dumnezeu. Evreii au avut o altă abordare; ei au ştiut să-L primească pe Dumnezeu în casă şi, mai mult decât atât, şi L-au făcut tată. Ei erau poporul ales, adică cel iubit. Sutaşul rămâne la un nivel formal al credinţei. Asta era lumea păgână; Îl ţinea pe Dumnezeu la locul Lui, departe de treburile oamenilor. Îl ţineau la uşă. Pe când, de partea cealaltă, iudeii au ştiut să şi-L apropie, şi-au devenit fiii Lui. Vedeţi gestul lui Avraam la antipod cu cel al sutaşului; Avraam Îl pune pe Dumnezeu la masă la stejarul Mamvri. Îl primeşte şi Îl omeneşte. Îl biruie pe Dumnezeu în sensul cel bun, cu o altă armă, cu sufletul, ceea ce sutaşul nu poate să facă (e drept că îl uimeşte cu credinţa, dar aceasta poate rămâne doar o performanţă fără rost în actul mântuirii). El respinge autoinvitaţia lui Hristos nu pentru că era rău, căci s-a dovedit contrariul, ci pentru că astea erau limitele teologice ale lumii păgâne, astea erau hotarele peste care nu se putea trece.

Şi pe cine inviţi la masă? Pe cine iubeşti. Masa este locul intim, e loc de împărtăşire şi de mântuire. Aduceţi-vă aminte de Zaheu - L-a primit bucuros pe Mântuitorul şi şi-a mântuit casa şi pe el.

Iată două atitudini diferite la fel de justificate prin credinţă, dar nejustificate prin trăiri, prin sentimente. Poporul evreu se defineşte prin genialitatea lui religioasă, aşa cum poporul grec se va defini prin genialitatea lui raţională. Unii cu gândirea, alţii cu inima. Avraam a reuşit să facă din Dumnezeu Bunul lui cel mai de inimă.

Şi Hristos, Care a iubit atât de mult să fie om, va întoarce acest gest al lui Avraam, îi va întoarce masa şi va întinde Cina cea de Taină omului, ca gest reflex. Cina cea de Taină este masa de răspuns pe care Dumnezu o dă lui Avraam ospitalierul, iubitorul de străini.

Sutaşul nu-L primeşte pe Hristos decât ca stăpân, ca Dumnezeu atotputernic Care poate împlini orice prin cuvânt, cu logosul, adică cu raţiunea, dar nu şi ca om, aşa cum Îi place lui Hristos să fie primit.

Evanghelia aceasta trasează foarte clar acest hotar pe care păgânul nu-l va trece. De aceea poporul evreu va rămâne special în privinţa aceasta. N-au fost nici ei copiii cei mai cuminţi, s-au luat de gât cu Dumnezeu-Tatăl în unele împrejurări, dar au ştiut să şi-L aducă pe Dumnezeu în inimă. Şi L-au făcut pe Dumnezeu rudă de sânge, şi ştiţi ce delicată e problema aceasta.

Acesta e mesajul, poate mai puţin vizibil, al acestei întâlniri, acela că pe Dumnezeu nu e de ajuns să-L consideri ca atare, ci să-L sileşti să-ţi fie mai mult, să-ţi fie prieten; să-L iubeşti şi să te iubească. Asta face Avraam, îi spune lui Dumnezeu: "Vino să stăm la masă, îţi dau ce am, vino să ne împărtăşim amândoi". Sesizaţi ce relaţie se deschide? Avraam taie un viţel pentru Dumnezeu, Îl spală şi-L hrăneşte, pentru ca Dumnezeu, la vremea potrivită, să-i întoarcă cina supremă.