Meditaţia zilei: Au roşit şi apoi au umplut calendarele

"Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi

în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi…" (I Cor. 1, 2)

Se spune despre omul bun că toate le vede bune, despre cel rău că toate le vede rele, despre sfânt că toate le vede sfinte. Scrierile dragi Bisericii fac referire la multe exemple în care mieii, chiar atunci când sunt sfâşiaţi, refuză să dea crezare gândului că lupii chiar există. Nu, nu există, zic ei, atunci când colţii le dumică făptura de carne… Nu, nu există, zic ei, deşi ghearele se împlântă nemilos în mădulare de lut care dor. Nici Apostolul Pavel nu credea altceva. Scriindu-le urmaşilor Mielului din Corint sau de pe aiurea, îi numeşte pe aceştia sfinţi. El, sfântul, vedea dincolo de mare, dincolo de uscat, dincolo de trupul de carne şi vedea sfinţi. Nici mai mult şi, Doamne, nici mai puţin. Tâlcuitorii mai vechi sau mai noi s-au grăbit a spune că în vechime toţi erau mai sfinţi decât sunt acum şi de aceea Apostolul îi numeşte aşa, că dacă ar trăi în zilele noastre el nu ar mai scrie epistole adresate sfinţilor, ci păcătoşilor. Şi uită aceştia de Anania şi Safira, uită de certurile lipsite de strălucire ale corintenilor, uită de nemintoşenia galatenilor, de necredinţa romanilor sau de lenevia tesalonicenilor… După ale lor îndreptare se pare că nici aceia nu erau sfinţi, creştinii adică, din vremea Sfântului Pavel. Dar Pavel era un sfânt… şi chiar dacă aceia nu erau, el era. Şi scriindu-le acelora, el îi numeşte sfinţi. Aşa vedea el lucrurile. Şi dacă s-ar fi oprit aici ar fi spus totul, cred. Că ei nu erau sfinţi şi totuşi el îi numeşte aşa. Îi numeşte sfinţi. Aş vrea sa fi fost în biserica din Corint când s-a citit acea epistolă. Aş vrea să fiu acolo să văd cum urechile celor prezenţi roşesc uşor, dar consistent, cum roşeala ia în stăpânire obrajii, cum face să le zvâcnească tâmplele… Voi, sfinţilor, faceţi ceea ce faceţi? Cum este posibil să fii sfânt şi să te cerţi, să te faci de râs, să dai proastă mărturie despre vieţuirea creştinilor, despre Crucea lui Hristos? Voi, sfinţilor, cum faceţi toate acestea?

Să fi fost pedagogie apostolică? Simplă formulă estetică? Ironie, poate?

Nici unele din acestea. Teribil adevăr, în schimb. Cei ai lui Hristos sunt hristiani, cei ai Sfântului sfinţilor sunt sfinţi, cei ai Mielului sunt mieluşei… chiar dacă ei sunt fiare.

Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către noi, cei de astăzi… Bisericii lui Dumnezeu care este în Iaşi, în Bucureşti, New York sau Singapore, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi… Aşa sună formula de adresare. Ne uităm la noi şi nu vedem nici unul bun de pus în calendare, privim spre ceilalţi şi nu găsim vreo formă de sfinţenie evidentă. Oare o fi greşit Sfântul Pavel? Chiar dacă faptele noastre nu ne arată, el, sfântul, tot sfinţi ne vede. Nu simţim cum ne iau foc tâmplele, urechile, obrajii, inimile? Despre noi, ale căror fapte ruşine este a şi grăi, despre noi, a căror credinţă e mai slabă decât a vieţuitoarelor de rând, cum va putea să vorbească sfântul decât ca despre nişte sfinţi. Rataţi, lipsiţi de strălucire, neiubind şi chinuindu-ne pre noi înşine şi unii pe alţii, dar totuşi sfinţi. Popoare de milioane de sfinţi, botezaţi, miruiţi, împărtăşiţi, călugăriţi, cununaţi de Hristos Cel minunat întru sfinţii Săi. Unde ne sunt legiuitele aureole, unde gesturile hieratice, unde am ascuns hainele de nuntă? Ce am făcut cu sfinţenia noastră? Cred că am uitat-o undeva pe drumul de la sala de jocuri pe calculator spre concertul din piaţa din centru. Am lepădat-o înaintea tresăltării vieţii manelizate şi telenovelizate care ne îngroaşă trupurile şi, vai, minţile.

Destinatarii epistolei Sfântului Pavel au ascultat, au roşit şi apoi au umplut calendarele.

Pentru noi, pe când oare adăstarea noastră în calendarele lor?