Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Meditaţia zilei: Când vom întrerupe contactul cu Dumnezeu, vom înceta să mai fim oameni

Meditaţia zilei: Când vom întrerupe contactul cu Dumnezeu, vom înceta să mai fim oameni

Un articol de: Ioan Radu - 23 Aprilie 2010

Se spune că în zilele împăratului Teodosie cel Mic, aproape de Ţarigrad s-a aşezat în pustie un bătrân. Trecând împăratul pe drumul acela, aproape de chilia acelui sihastru, a vrut însuşi să meargă să-l vadă. Şi lăsându-şi suita, a mers singur la chilia sihastrului în chipul unui ostaş. A intrat, a primit binecuvântare şi i-a pus bătrânul masă, scoţând dintr-o putinică posmagi uscaţi şi, muindu-i cu apă, a mai pus pe ei, dintr-un urcior, puţin oţet, untdelemn şi sare şi i-a pus pe masă; asemenea şi un pahar cu apă. Iar împăratul a mâncat cu mare poftă şi a băut şi apă. L-a întrebat pe bătrân oaspetele zicând: spune-mi părinte, ştii cine sunt eu? Răspuns-a bătrânul: nu, fiule, nu te cunosc! Atunci a zis lui împăratul: eu sunt împăratul Teodosie! Acestea auzind bătrânul, îndată s-a închinat la picioarele lui. Şi i-a zis împăratul: fericiţi sunteţi, părinte, că v-aţi ales viaţă liniştită, fără de gâlceavă şi grijă. Adevărat îţi zic ţie, părinte, că eu în palat sunt născut şi hrănit şi crescut, dar niciodată n-am mâncat cu atâta poftă, precum am mâncat şi am băut la tine. Deci iarăşi zic: fericit eşti tu, părinte, şi fericită este viaţa voastră!

Părinţii Bisericii, şi în special Sfântul Atanasie, ne spuneau că "Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu". Asta înseamnă ca să Se facă mai Om decât este, mai uman, nu supraom, să îmbrace forme mai umane, pentru că acestea sunt forme spiritualizate şi menirea omului este spiritualizarea sau transfigurarea pământului pe care îl însufleţeşte. Omul este singura fiinţă de pe Terra capabilă de spiritualitate. Şi cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, îşi sfinţeşte mai mult viaţa şi se îndumnezeieşte, cu atât mai mult se află mai aproape şi de ceilalţi oameni şi de natura înconjurătoare, adică se umanizează. Iar în momentul în care va întrerupe contactul cu Dumnezeu şi va înceta să mai emane spiritualitate, va înceta să mai fie şi om.

Omul modern al timpurilor noastre trebuie să facă un mare efort pentru a se antropomorfiza el însuşi, pentru a se spiritualiza, dacă vrea să rămână în înţelesul deplin al termenului. Căci în lumea spiritului, totul este formă, intenţie, mişcare şi finalitate. Totul capătă figură şi nume, totul este personificat, şi omul, numai păstrându-şi libertatea şi caracterul de persoană, rămâne om şi pe planul verticalităţii care îi conferă măreţie şi demnitate, şi pe planul cunoaşterii, care îi conferă competenţă şi abilitate. Dacă libertatea nu este o iluzie, ci o supremă responsabilitate pentru omul contemporan, atunci şi pierderea ei, care este o crudă realitate, înseamnă sclavie sau posedare. Şi posedarea există în lume, indiferent că este vorba de propriile dorinţe şi patimi care te-au înrobit şi te stăpânesc, sau de cei care îşi exercită asupra ta abuzul de libertate, demoni sau creaturi cu chip uman. Experienţa istorică ne dă o mărturie tristă că posedarea s-a exercitat şi se poate exercita pretutindeni în lume. Este o ispită continuă atât pe planul personal-particular, cât şi pe cel social-comunitar, şi îmbracă două forme: fie tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, de care lumea modernă se pare că s-a săturat, fie prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ şi anarhie, care sunt căutate cu tot dinadinsul în societatea de consum actuală, în care piaţa liberă se pare că devine pe zi ce trece tot mai mult măsura lucrurilor, răpind demnitatea oamenilor. Ambele exprimă abuzul de libertate. Abuzul de libertate, în termeni biblici, înseamnă păcat şi păcatul este răul care se exercită încă în lume şi asigură astfel diavolului consistenţă în istorie. Până când, nu ştim. Cu siguranţă, însă, timpul şi spaţiul lucrării lui în lume sunt limitate şi numai binele este nelimitat. Nutrim speranţa că în cele din urmă oamenii vor înţelege că natura lor este încă bolnavă şi că au nevoie de vindecare prin pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Şi când natura lor va fi însănătoşită şi lumina lui Dumnezeu se va face transparentă în ei, cu siguranţă forţele întunericului nu îi vor mai putea poseda sau afecta.