În cadrul manifestărilor solemne dedicate eroilor Revoluției Române din decembrie 1989, luni, 23 decembrie, la monumentul eroilor jandarmi de la Aeroportul Internațional „Henri Coandă” din Otopeni a fost
Meditaţia zilei: Cum Îl mărturisim pe Hristos
Chemarea la mărturisire a Fiului lui Dumnezeu în lume este dată de Însuşi Mântuitorul, atunci când zice: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Mt. 10, 32).
Aceasta este vocaţia misionară a Bisericii, de propovăduire a Cuvântului. Părinţii bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu au adunat la ei mulţimi nenumărate de oameni, bătând cărare în locuri neumblate şi populând pustiurile, cum au fost Sf. Simeon Stâlpnicul, Sf. Antonie cel Mare, Sf. Ilarion cel Mare sau Cuviosul Paisie Aghioritul, părintele Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria şi cât de mulţi alţii... Aceştia L-au mărturisit pe Hristos prin viaţa de ascultare şi împlinire a poruncilor Sale. Noi, astăzi, am putea oare să le urmăm exemplul? Cu destulă străduinţă din partea noastră şi mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, da. Problema nu este lipsa ajutorului dumnezeiesc, care vine cu adevărat în urma stăruinţei noastre de a-l cere, ci starea noastră de slăbănogire, de neputinţă pe care o simţim adesea în eforturile noastre de practicare a virtuţilor. Nu ne simţim în stare să postim la fel ca aceşti mari părinţi ai Bisericii, nu ne simţim în stare să ne rugăm ca ei, nu ne simţim în stare să fim ca ei... Şi, atunci, ce rămâne de făcut? Să spunem că nu putem şi gata, renunţăm la tot, refugiindu-ne într-o viaţă boemă? Nicidecum. Căci „largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire“ şi, totodată, „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă“ (Mt. 7, 13-14). Să purcedem la lucrarea pentru mântuire cu puterile pe care le avem, dar chemând în ajutor harul lui Dumnezeu. Fiindcă neputinţa noastră este completată şi copleşită de purtarea de grijă a proniei divine, după cum şi cerem în rugăciune: „Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău!“. Şi, dacă la început nu ne simţim foarte râvnitori în lucrarea faptelor bune, postul, rugăciunea, milostenia şi celelalte, totuşi, abţinerea de la cele rele cu adevărat o putem face, căci nimeni nu ne obligă să săvârşim păcatul în viaţa noastră, ci stă la libera noastră voinţă şi ştiinţă de a-l înfăptui. Pentru că una e greşeala, neatenţia, o scăpare, o slăbiciune de moment şi altceva este păcatul, care înseamnă încălcarea conştientă a poruncilor lui Dumnezeu. Dacă în limba ebraică cuvântul păcat (hattat) se traduce prin eşec, abatere de la ţintă, de la scopul iniţial (cu alte cuvinte, căderea în păcat înseamnă abaterea omului de la calea spre îndumnezeire pe care ar fi trebuit să meargă), în limba greacă cuvântul păcat (amartia) înseamnă ne-mărturie sau nemărturisire, adică omul care săvârşeşte păcatul nu mărturiseşte, are o lipsă de mărturie în comportament. Adică cel care păcătuieşte nu-L mărturiseşte pe Hristos. Aşa încât, cea mai la îndemână mărturisire a Fiului lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia este lupta împotriva păcatului în viaţa personală. Până a ajunge să fim misionari în lume prin cuvânt şi faptele virtuţilor creştine, să fim misionari în cămara sufletului nostru prin împotrivirea până la sânge păcatului, care bate la poarta vieţii noastre, dar nu ne obligă, ci aşteaptă să-l săvârşim de bunăvoie. Iar un mare părinte al Bisericii Ortodoxe, Sf. Serafim de Sarov, zicea: „Mântuieşte-te tu pe tine însuţi şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău“.