În contextul anului 2024 declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în semn de recunoaștere a activității depuse în slujirea aproapelui, a acordat distincții doamnei Adriana Căruntu, directorul Centrului de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie”, și monahiei Serafima Buhăescu de la Mănăstire Christiana, medic în cadrul aceluiași centru.
Meditaţia zilei: Dumnezeu, adică aproapele
În vremurile de criză pe care le trăim, mulţi dintre noi simt disperare, singurătate, frică, lipsa speranţei. Statisticile arată că peste trei milioane de români sunt diagnosticaţi cu tulburare depresivă. Poate că inimile multora dintre noi s-au răcit din cauza încercărilor la limita suportabilităţii la care suntem supuşi şi, atunci, în lipsa căldurii iubirii şi a sensului pe care aceasta ni-l dă, viaţa pare o lungă corvoadă. Singurătatea este un flagel al zilelor noastre care atinge multe categorii de oameni: persoanele în vârstă, celibatarii, copiii orfani. Este un sentiment greu de suportat şi sunt oameni care mărturisesc că sufletul lor a ajuns un ţipăt mut după „celălalt“. Şi, pentru aceştia, vreau să redau confesiunile unor persoane care au scăpat de singurătate găsindu-l pe „celălalt“ într-un mod inedit poate pentru mulţi dintre noi: „Cel mai bun prieten al meu este Dumnezeu“. Oameni care vorbesc cu El în gând când sunt pe stradă, la serviciu, Îi spun toate problemele pe care le au şi ascultă cu atenţie în inima lor răspunsul. Şi mulţi au spus că acesta nu întârzie să apară: în primele rânduri citite într-o carte, în spusele vânzătorului de ziare, în versurile unei melodii la radio. Apropo de melodie, ştiu o poveste semnificativă despre acest subiect. În urmă cu câţiva ani, un băiat mi-a spus că el Îi face dedicaţii muzicale lui Dumnezeu: „Când aud un cântec care îmi place, i-L dedic lui Dumnezeu“. Şi mi-am dat seama cât îi era de aproape. Când am stat internată în spital, am cunoscut o fată, Maria, care nu avea casă şi dormea noaptea acolo, în schimbul diverselor treburi pe care le făcea. Era oligofrenă şi multă lume râdea de ea. A povestit, odată, că a fost la plajă şi cineva a întrebat-o tendenţios: „Singură, Maria?“. Şi ea i-a răspuns: „Cum singură? Cu soarele şi cu Domnul Iisus!“. Asemenea oameni te fac să-ţi pui întrebări legate de credinţa pe care o ai. Atâta intimitate, atâta prietenie cu Dumnezeu exclude orice urmă de singurătate, dă sens şi lumină vieţii.
Aş încheia cu un dialog dintre un tânăr călugăr şi duhovnicul său: „Părinte, de ce nimeni nu a văzut faţa lui Dumnezeu?“ „Pentru că nimeni nu s-a aplecat atât de adânc“.