Meditaţia zilei: Înapoi în rai

Începusem postul izgoniţi din raiul pe care nu îl preţuisem cât se cuvenea, stăteam afară din rai, cum am spus la momentul acela, cu sufletul sfâşiat pentru fapta necugetată, dar totuşi atât de omenească în esenţa ei. Iată că a venit timpul să fim înapoi în rai, să ne recăpătăm locul firesc. Vedem din nou pomul raiului înflorind catifelat, fără urmă de ispitire pentru că toate acestea le-am experiat, le-am consumat şi asumat în toată plinătatea lor încât nu mai au pentru noi nici un secret. Taina însă rămâne. Dintre toate rămâne taina Învierii pe care nimeni nu a putut să o explice, cu toate încercările timide, dar cu toţii, de mii de ani, am trăit-o în inima noastră, căci numai cu inima se înţeleg tainele, la modul cel mai real şi uman cu putinţă.

E drept că de păcătuit am păcătuit singuri, de ridicat însă ne ridicăm şi înviem cu Hristos şi în asta stau şi măreţia şi frumuseţea Învierii. Priviţi icoana Învierii în varianta ei ortodoxă şi vedeţi gestul cel mai uman făcut de Dumnezeu, acela de a apuca de mână pe Adam şi Eva şi a-i trage din mormântul şi legăturile iadului! Este replica la "facerea lui Adam" zugrăvită de Michelangelo în Capela Sixtină, unde tot o mână divină, întinsă, îi dă drumul omului, cu o libertate deplină, să-şi facă istoria.

A trecut, calendaristic, săptămâna luminată, o săptămână petrecută în braţele lui Dumnezeu, unde am cinat cu El, tot ca la o cină de taină, de data asta în altă grădină, cea a edenului. Învierea însă e o stare ce presupune veşnicia, şi pentru asta nu ne putem opri cu sărbătoarea, ea rămâne să fie trăită totdeauna fără limită de zile sau săptămâni. Anul bisericesc este o redare pe scurt, comprimată, a istoriei omeneşti; trecem simbolic în cursul unui an prin toate evenimentele importante din istoria lumii, cele referitoare la destinul nostru duhovnicesc. Dar simbolul de care vorbim nu închipuie doar, ci descoperă, dezvăluie taine ce nu pot fi înţelese decât dacă acceptăm să trăim în lumea lui Dumnezeu, lume tainică prin excelenţă. Vedeţi, cred, ce s-a întâmplat dacă am destăinuit lumea, dacă am privat-o de esenţa ei. A ajuns o lume a nonsensului, searbădă şi fără perspectivă.

Ţine de noi să dăm sens vieţii noastre prin primirea lui Dumnezeu în inima noastră fără prea multe condiţionări. A fost şi vremea îndoielii, a neputinţei de a crede cu toată inima, dar şi aceasta s-a dus; s-a dus odată cu îndoiala lui Toma, apostolul care a pus şi pentru noi mâna în semnul cuielor. Nu a fost numai el cel necredincios, ci toţi apostolii s-au îndoit, el însă şi-a recunoscut firea şi neputinţa şi s-a convins. A fost nevoie şi de această pipăire a lui Dumnezeu, la modul concret. Dumnezeu S-a smerit a doua oară, prima fiind la Întrupare, în faţa lui Toma, tocmai din această dragoste nebună pentru om, cum spune Paul Evdochimov.

Poate nu am înţeles deplin cu toţii ce a făcut Dumnezeu pentru noi, poate că am trecut prin aceste sărbători despre care spuneam că sunt timpuri sacre, timpuri trăite într-o altă dimensiune, aceea a veşniciei, fară să sesizăm cu adevărat taina şi rostul lor; însă avem în continuare vreme să ne lămurim. Mântuitorul îi spunea lui Toma că "fericiţi sunt aceia care n-au văzut şi au crezut". Credinţa este o virtute ce ţine de acceptarea necondiţionată a unor adevăruri vestite, propuse de către Dumnezeu, dar nedemonstrate până la capăt. Ce-ar fi viaţa fără această taină a credinţei într-o lume minunată unde doar suflete de copii, fără prihană, au loc. Cu toţii vrem minuni, iar când se întâmplă, trecem nepăsători pe lângă ele. Cred că ar trebui să fim mult mai atenţi în ce priveşte viaţa noastră, ea însăşi un dar şi o minune a lui Dumnezeu. Să înţelegem că facem şi noi parte din această lume minunată a lui Dumnezeu şi că noi înşine suntem minunăţia lumii. Noi suntem sensul ei, dezvăluirea şi împlinirea lumii, a universului. Spunea frumos Lucian Blaga "eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Iată un imperativ, acela de a nu desacraliza lumea şi viaţa cum au încercat unii, şi în parte au şi reuşit. Menirea noastră e să înfrumuseţăm lumea şi să o îmbogăţim, nu să o reducem numai la praf şi cenuşă, la interese meschine ce rezumă totul la aici şi acum. Să învăţăm să privim lumea în perspectiva învierii şi a vieţii veşnice şi o să vedem că valorile se schimbă, şi poate vom fi mult mai fericiţi.

Hristos a înviat!