Meditaţia zilei: Neînţelegându-ţi greşeala, nu înţelegi nici crucea

Când ne apropiem de cruce ne apucă un tremur şi un fior, încât ne retragem spăşiţi crezând că, ocolind subiectul, am scăpat mai uşor sau chiar, închinându-ne cu două trei cruci făcute în grabă, am epuizat toată problematica crucii. Simt şi eu o oarecare greutate de a mă apropia de cruce, de a vă vorbi, considerând că nu sunt suficient pregătit de o astfel de jertfă. În general, avem o neputinţă explicabilă când e vorba de înţelegerea crucii. Ne rezumăm la semnul văzut, la reprezentările materiale, cu cât mai împopoţonate cu atât mai valoroase în mintea noastră. Dar, mă gândesc ce mai rămâne din noi dacă ne-am despuia de toate acestea? Eu cred că semnul acesta văzut al crucii, gesticulat sau material, ar trebui să ne introducă într-o anumită atmosferă şi într-un anume fel de viaţă şi nu să ne justifice o existenţă teatrală şi lipsită de sens.

Crucea nu înseamnă decât jertfă, la modul cel mai practic, şi nimic altceva. Poate ne vine aşa de greu să vorbim despre cruce pentru că nu ar trebui s-o facem. Crucea se trăieşte sau mai degrabă se duce, decât se explică. Nu aud din cuvintele Mântuitorului nici un cuvânt despre cruce, decât acela că trebuie să-ţi primeşti crucea şi s-o duci. În rest, nici un fel de teorie. Totul ţine de viaţă şi de înţelegerea ei. Ştiu că totdeauna situaţia noastră ni se pare cea mai grea, de nesuportat, de neînţeles şi nejustificată. Poate chiar aşa este, dar să ţinem seama că au trecut prea multe mii de ani de când omul a greşit, încât acum nici nu ne prea înţelegem greşeala; nu le înţelegem nici pe cele făcute acum, de către noi, darămite pe cele făcute de un strămoş orfan de părinţi pământeşti, singur şi încurcat de situaţia atât de stranie în care a fost pus. Şi, atunci, neînţelegându-ţi greşeala, nu înţelegi nici crucea, adică nici ispăşirea.

O istorioară plină de tâlc, pe cât de fantastică pe atât de elocventă, ne spune că, odată, un om, nemulţumit de situaţia sa, de faptul că Dumnezeu îi dăduse o cruce atât de grea de dus în viaţă, s-a dus la Acesta să Îi ceară altă cruce, întrucât îi era imposibil s-o mai ducă. Dumnezeu acceptă şi îl trimite în magazia cu cruci să îşi aleagă alta. Omul se duce şi, după lungi căutări, găseşte, într-un colţ, una mai mică, pe care credea că o poate duce cât mai are de trăit. Vine în faţa Domnului şi Îi arată crucea, hotărât să o ia pe aceasta, însă Dumnezeu, cu un zâmbet înţelegător, îi spune că, de fapt, aceasta era crucea pe care o avusese de dus şi până atunci. A plecat poate mai mulţumit...

În fiecare zi de vineri ne aducem aminte de Sfânta Cruce, pe care S-a răstignit Hristos. Cei care postesc în această zi pot înţelege că fără jertfă şi fără renunţare nu se dobândeşte nimic. E vorba de o răstignire a noastră, de o mortificare ce priveşte atât trupul, cât şi sufletul, pentru a putea apoi învia cu Hristos. De altfel, ni s-a atras atenţia că avem de ales între sufletul nostru sau nimic. Evanghelia spune clar: ce poate da omul în schimb pentru sufletul său sau ce-i foloseşte omului de ar câştiga lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul?

Stând acum la umbra crucii, ar trebui să cugetăm serios la această problemă ce ne pune în balanţă cu întreaga creaţie. Şi, dacă tot suntem rostul şi sensul acestei creaţii a lui Dumnezeu, să nu mai pierdem vremea pe la răscruci, ci să ne urcăm de-a dreptul pe cruce, pentru că bucuriile nu vin decât din starea de jertfă.