Meditaţia zilei: Omul - fiinţa îngrijorată

Când Heidegger îl defineşte pe om ca fiind fiinţa prin excelenţă îngrijorată nu exagerează cu nimic, ci, dimpotrivă, îl conturează în liniile ce-i sunt cele mai fireşti. Şi într-adevăr, Dumnezeu l-a creat pe om ca împărat al lumii, fac precizarea, împărat, nu despot şi tiran cum s-a dovedit mai târziu, adică l-a încununat ca pe cel ce trebuie să se îngrijească de întreaga creaţie.

Veţi auzi însă în Evanghelia de mâine un cuvânt al Mântuitorului care spune celor de faţă să nu se îngrijească de ziua de mâine, ce vor mânca, ce vor bea sau cu se vor îmbrăca, pentru că de astea se îngrijesc păgânii şi deci noi, înţelegând creştinii, n-ar trebui să ne ocupăm de astfel de lucruri. Dar de ce să ne ocupăm atunci? De Dumnezeu, veţi spune, dar până la urmă şi aceea e tot o grijă şi intrăm într-un cerc vicios din care nu putem ieşi decât dacă reluăm şi dăm sens expresiilor care, la prima vedere, au acelaşi înţeles. Şi o face pertinent Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania, sensibil la grai şi la rostul lui, şi spune că sensul potrivit expresiei evanghelice este acela că omul nu trebuie să poarte grija, adică să nu se îngrijoreze, cu sensul de a nu intra în panică, a nu dispera. Aici este vorba de nuanţe: a te îngriji este o activitate, pe când a te îngrijora dezvăluie o stare de spirit, o stare de nelinişte şi panică exagerată. Şi, cu adevărat, dacă omul eşuează în astfel de stări, atunci cade din demnitatea lui de fiinţă responsabilă de soarta cosmosului. Aici e problema ridicată de Evanghelie, şi anume că omul nu trebuie să se ocupe de lucruri mai mici decât el. De aceea am spus la început că omul a fost creat ca împărat şi preot, pentru că împăratul se ocupă de împărăţie nu de el însuşi, cum vedem astăzi şi de-a lungul istoriei conducători care nu şi-au înţeles destinul.

De aceea Evanghelia încheie cu concluzia: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă". Rostul împăratului este împărăţia, rostul preotului slujirea; slujirea pentru împărăţie. Şi nu aşa a fost creat omul ca preot şi împărat? De aceea se atrage atenţia că ori de câte ori ne îngrijim de lucruri care ne privesc numai pe noi ne vom închide într-o lume ce nu are parte cu Dumnezeu, Care oricum ştie nevoile noastre. Şi atunci coborâm chiar sub cele peste care am fost puşi; vom fi mai mici decât o floare sau decât o pasăre.

Priviţi florile, caută din fire lumina; ca să îndreptaţi o floare plantată sau crescută strâmb nu trebuie decât s-o întoarceţi cu partea nefericită spre lumină; se va îndrepta în câteva zile.

Căutaţi lumina şi ea vă va face drepţi şi frumoşi şi fără de grijă, fără grijă inutilă. Priviţi florile şi păsările şi-L veţi vedea pe Dumnezeu deghizat în cele ce caută lumina. De ce să nu fim noi primii căutători ai luminii? De ce să ne plecăm, să ne chircim şi să slujim lucrurilor care în loc să ne alungească, să ne înalţe ne vor schimonosi şi ne vor cocoşa?

Vom lua chipul a ceea ce slujim; Îl slujim pe Dumnezeu vom fi asemenea Lui, aşa cum am fost meniţi. Vom sluji altora ne vom pierde în detalii. De aceea spune Mântuitorul că nu putem sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi demonului. Pentru că omul nu a fost creat să fie o fiinţă făţarnică, duplicitară, ci sinceră şi dreaptă. Vorbim desigur de modul ideal de a fi, dar să ştim că idealul nu este lipsa realităţii, ci realitatea la care nu am ajuns încă. Demonul merge pe principiul dezbină şi stăpâneşte. Şi aşa se face că multele noastre slujiri, multele noastre griji - exagerate în firea lor - ne vor destrăma fiinţa.

În ceea ce priveşte grijile lumeşti, principiul este că nu vedem pădurea de copaci, cum spune proverbul, nu vedem esenţialul din cauza cotidianului, a micimii, a nesemnificativului.

Nicicum nu vreau să spun că toate grijile noastre omeneşti şi de neocolit, griji ce ţin de firea noastră cum spuneam la început, ar trebui abandonate total. Vreau doar să spun că orice exagerare în ceea ce este mai puţin decât valoarea noastră de fii ai lui Dumnezeu ne desfiinţează.

Revin la problema slujirii - problemă esenţială pentru o fiinţă religioasă, şi vreau să vă rog să vă fixaţi întotdeauna obiectul slujirii dumneavoastră cât mai sus, atât de sus încât să nu vă înconvoaie niciodată.

În căutarea luminii şi adevărului nu există reguli nici oprelişti. În lumină nu se ajunge decât pe calea ei; chiar dacă uneori pare nedreaptă. Nu uitaţi că valorile împărăţiei lui Dumnezeu sunt pe dos faţă de valorile noastre.

Heruvicul liturgic caută să ne aducă tocmai spre această stare angelică: "grija cea lumească să o lepădăm"; asta nu ca să rămânem fără noimă şi sens, ci ne introduce în starea suprafirească (nu nefirească). Se caută anularea ordinarului şi trecerea spre extraordinar.

Şi încă un lucru important: să nu fim frustraţi sau să ne simţim stingheri - deşi aşa ar părea - pentru faptul că ne preocupă cerul.

Spune Hristos: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi - de griji şi de căutări - şi Eu vă voi odihni". Iar Fer. Augustin confirmă: "neliniştit este sufletul meu până nu se va odihni întru tine Doamne".

Fiţi fără grijă, adică nu disperaţi!