Meditaţia zilei: Priveghind în Vinerea Patimilor în trăire cucernică

Ziua de Vineri din Săptămâna Patimilor constituie punctul culminant al Drumului Crucii pe care Hristos Domnul l-a parcurs pentru răscumpărarea neamului omenesc. Prin Denia celor 12 evanghelii am avut în faţa ochilor sufleteşti memorialul Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, începând cu marea cuvântare de la Cina cea de Taină şi terminând cu punerea în mormânt şi pecetluirea acestuia.

Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în ziua a şasea, Hristos Domnul, Cel prin care au fost făcute toate (Col. 1, 15), tot în ziua a şasea reface chipul lui Adam celui căzut, ca unul care este Adam cel Nou (I Cor. 15, 22).

Din drama dureroasă a Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului reţinem spre zidire sufletească următoarele:

a) Varava cel vinovat este eliberat, iar Hristos, „Care nu poate fi vădit de păcat“ (In. 8, 46), este condamnat spre moarte. De fapt, Varava închipuie pe toţi oamenii, căci toţi au fost răscumpăraţi prin Iisus Hristos, „căci El Şi-a dat sufletul preţ de răscumpărare pentru toţi“ (Mt. 20, 28) şi de aceea, în această sfântă zi, ca de altfel la fiecare Sfântă Proscomidie, zicem: „răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău, pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa în coastă fiind împuns... nemurire ai izvorât neamului omenesc...“.

b) Imaginea răstignirii: Hristos, în mijloc, şi tâlharii, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga, reprezintă starea întregii lumi. În mijloc, Hristos-Viaţa, care dă viaţă tuturor acelora ce cred în El; tâlharul din dreapta reprezintă pe cei ce cred în Hristos şi se împărtăşesc de Viaţă, pentru că El a zis: „cel ce crede în Mine chiar dacă va muri viu va fi“ (In. 11, 26); tâlharul din stânga reprezintă pe aceia care, deşi Îl văd pe Hristos, nu cred în El şi pierd Viaţa, agonisindu-şi moartea cea veşnică.

c) Slujba Prohodului semnifică tânguirea întregii omeniri pentru moartea Domnului, pentru că, dacă toată făptura a fost în suferinţă, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, catapeteasma Templului s-a rupt prin mijloc, chiar şi puterile cereşti s-au înfricoşat, de aceea omul nu poate rămâne nepăsător, ci se adaugă şi el, cu tânguirea lui, la tânguirea Maicii Preacurate şi a tuturor făpturilor cereşti şi pământeşti.

Mormântul Domnului devine dătător de viaţă, deoarece, în timp ce Trupul lui Hristos şade în el fără a gusta stricăciune, Sufletul Său coboară în adâncurile iadului pentru a scoate de acolo pe cei care au murit cu nădejdea venirii Sale (I Pt. 3, 19), şi de aceea moartea Domnului înseamnă biruinţa iadului şi a morţii, şi deschiderea uşilor raiului, unde primul intrat este tâlharul cel din dreapta şi unde sunt chemaţi toţi de către Hristos.

În tăcere şi trăire cucernică, în Sfânta şi Marea Vineri priveghem lângă sfântul aer ca lângă mormântul lui Hristos, aşteptând să Se trezească din somnul morţii ca un „leu din Iuda“.