Meditaţia zilei: Puterea salvatoare a frumuseţii

Avem adesea ocazia să vedem, în trecerea noastră pe drumurile vieţii, cât de important este cu ce inimă ne manifestăm în lume prin ceea ce gândim, prin cuvintele şi faptele noastre. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât aceste manifestări vizează educaţia generaţiilor care vin. Din păcate, rareori suntem în acea stare a spiritului care ne ajută să luăm-aminte la nuanţele unor astfel de manifestări.

Se întâmplă însă, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie cândva, ca o anumită atitudine a unei persoane să atingă resorturile cele mai intime ale fiinţei noastre, şi atunci momentele în care am trecut printr-o asemenea experienţă şi persoana care, prin atitudinea ei, a determinat-o rămân pentru totdeauna întipărite în memoria noastră afectivă.

Eram, pe vremea aceea, ca proaspăt absolvent al Facultăţii de Filologie de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, profesor de limba română la un liceu din Ardeal. Lucram cu destulă conştiinciozitate, îmi pregăteam bine lecţiile, respectam toate cele învăţate în timpul studiilor la cursul de metodică. Cu toate acestea, nu eram deloc mulţumit de felul în care îmi desfăşuram activitatea. Lecţiile mele sufereau de monotonie, erau lipsite de viaţă. Mă ţineam cu stricteţe de litera celor învăţate la cursurile de pedagogie şi metodică, dar mai departe de acestea nu reuşeam să trec şi nu ştiam cum s-ar putea trece.

Aceste "calităţi" ale lecţiilor mele, date fiind şi emoţiile pe care le-am avut, au ieşit şi mai bine în evidenţă atunci când am fost asistat de directorul şcolii, tot un profesor de limba română. Aşteptam, după ce ora s-a terminat, cu inima strânsă discutarea lecţiei. Dar, contrar aşteptărilor mele, căci îl consideram un şef sever, el, după ce a ascultat cuvântul meu despre propria-mi lecţie, n-a făcut altceva decât să mă invite la una dintre lecţiile sale. Ceea ce m-a impresionat, însă, mult mai mult decât gestul de a renunţa pur şi simplu la analiza lecţiei, a fost felul în care mi-a făcut invitaţia. Am simţit atunci, din tonul cu care mi-a vorbit, deplina sa înţelegere pentru novicele care eram şi dorinţa lui sinceră şi dezinteresată de a mă ajuta.

Surpriza însă nu s-a oprit aici. Peste câteva zile, am fost invitat să asist la o lecţie de limba română de la clasa a XI-a, pe atunci ultima clasă de liceu. A fost, aş zice, o lecţie de tip clasic, cu verificare şi predare de cunoştinţe, fără a se respecta totuşi cu stricteţe structura unui asemenea tip de lecţie. Ce mai contează însă, mi-am spus, după ce lecţia s-a terminat, că profesorul a respectat sau nu toate prevederile metodicii privind structura unei lecţii, când totul a fost atât de frumos. Căci într-adevăr asta a fost lecţia la care am asistat - un "spectacol" de o nespusă frumuseţe.

Ceea ce m-a impresionat de la început, în mod plăcut, a fost natura relaţiilor care se vedea că se stabiliseră deja de mult între profesor şi elevii săi. Profesorul avea pentru elevii săi o severitate reţinută coroborată cu aceeaşi superioară înţelegere pe care i-o cunoscusem şi eu, iar elevii, la rândul lor, arătau respect, poate şi puţină teamă, dar şi o discretă afecţiune pentru dascălul lor. Se purtau asemenea copilului care ştie că părintele lui este sever, dar în acelaşi timp îl iubeşte mult. Între profesor şi elevii săi se stabilise, aşa cum ar fi bine întotdeauna să se întâmple, o frumoasă şi sănătoasă relaţie de suflet.

Ultima surpriză, cel puţin tot atât de plăcută ca şi celelalte, a venit atunci când profesorul a început predarea. Verificase cunoştinţele elevilor în legătură cu romanul Ion de Liviu Rebreanu şi acum, la predare, le vorbea elevilor despre romanul Pădurea spânzuraţilor al aceluiaşi autor. Era evident, din felul în care profesorul vorbea, cât de bine stăpâneşte subiectul în discuţie şi, mai ales, cu ce putere de convingere ştia să-l comunice ascultătorilor săi. Elevii notau conştiincios în timp ce profesorul vorbea, dar în acelaşi timp, din expresia chipurilor lor, din anumite gesturi ale unora dintre ei, din atmosfera stabilită în întreaga clasă, se simţea cum, prinşi de vraja cuvântului celui ce vorbea, participau cu toată fiinţa lor la tragedia lui Apostol Bologa, personajul principal al romanului. Şi profesorul reuşea să atingă o asemenea performanţă pentru că însuşi cuvântul său avea o puternică încărcătură afectivă.

Desigur, îmi spuneam asistând la acest excepţional demers didactic, în aceste condiţii chiar şi învăţarea devine mult mai uşoară. Elevii vor reţine cu uşurinţă povestea tragică a vieţii lui Apostol Bologa pe care au receptat-o cu o intensă participare afectivă atunci când li s-a comunicat şi, ceea ce este încă şi mai important, mesajul pe care scriitorul îl comunică prin opera sa se va întipări adânc în memoria lor afectivă. Nu vor uita niciodată cât de grea era situaţia românilor din Ardeal aflaţi sub dominaţie străină, nu vor uita niciodată ce rău imens aduce războiul în viaţa oamenilor şi cât de mult preţuieşte pacea şi buna înţelegere dintre oameni.

Propunând elevilor din clasa a XI-a o lecţie despre un roman important al literaturii române, acel dascăl de excepţie îmi propunea, în acelaşi timp, şi mie o lecţie despre lecţie. A fost pentru mine o experienţă de viaţă hotărâtoare şi venită la timp, salvându-mă de la o evoluţie mediocră în plan profesional. Prin gestul său simplu şi firesc, directorul meu de atunci m-a ajutat să înţeleg şi să văd că demersul didactic al unui profesor la catedră poate atinge dimensiunea esteticului. Şi pentru că mie mi-a fost dat să cunosc şi să înţeleg un asemenea important adevăr, aveam deja responsabilitatea de a ajunge să dau şi eu lecţiilor pe care urma să le fac în lunga mea carieră didactică dimensiunea frumuseţii. Un asemenea tip de frumuseţe, în multe privinţe salvatoare, după cunoscuta expresie a lui Dostoievski (Frumuseţea va mântui lumea), este cea mai eficace modalitate prin care putem ajunge cu elevii noştri la motivaţia interioară a învăţării.