Moartea fizică a trupului nu poate risipi bogățiile spirituale

În Duminica a 26-a după Rusalii, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăță­tură în Pa­ra­clisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheor­ghe” din Reședința Patriarhală. Preafericirea Sa a afirmat că Evanghelia duminicală care înfățișează Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21) conține „drama bogatului nerecunoscător și nemilostiv: hambare pline, dar suflet gol”.

La începutul cuvântului său, Patriarhul României a explicat motivul pentru care Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina a fost citită în această duminică: „Biserica a rânduit ca această Evanghelie să fie citită în perioada Postului Nașterii Domnului întrucât ea privește urcușul nostru duhovnicesc spre marea sărbătoare a Crăciunului, deoarece Dumnezeu cel bogat în milă, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, a voit «să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său» (2, 7). În Sfânta Scriptură, bogăția materială și sărăcia materială nu sunt un scop în sine, ci ele pot fi prilej de apropiere sau de îndepărtare a omului de Dumnezeu și de semeni. Iată de ce Sfânta Evanghelie de astăzi se încheie prin cuvintele: «Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu» (Luca 12, 21)”.

În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a arătat efectele pe care bogăția materială neașteptată le-a avut asupra gândirii și viețuirii protagonistului acestei pilde: „Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina nu se referă la un om anume, motiv pentru care nu i se dă numele. Bogatul lacom de averi materiale, nemulțumitor lui Dumnezeu și nemilostiv față de săraci, poate fi orice om ajuns într-o stare de robie a sufletului printr-un atașament exclusiv față de bunurile materiale limitate și trecătoare din lumea aceasta. Bogăția nu este un rău în sine, pentru că ea a fost dată de Dumnezeu, dar modul folosirii ei poate fi unul bun sau unul rău. Dumnezeu l-a miluit pe acest bogat fără ca el să aibă vreun merit, dar nu a înțeles că trebuie să fie și el milostiv față de alții, față de cei săraci și nevoiași. Dumnezeu i-a dat o recoltă neașteptată, nesperată, pentru a vedea ce face el cu această bogăție pentru care nu a contribuit cu nimic. Acest om, însă, nu s-a gândit să împartă la rândul său bogăția primită, nici nu I-a mulțumit lui Dumnezeu. A uitat și de Dumnezeu, și de săraci. El nu s-a gândit decât la sine însuși. De aceea, bogatul din Evanghelie nu se consultă cu nimeni, ci vorbește cu sine însuși. Această recoltă neașteptată, în loc să-l umanizeze pe bogat, în dezaxează și îl dezumanizează. În loc să îl apropie de Dumnezeu și de semeni, îl îndepărtează de ei și îl însingurează. De aceea vorbește singur, cu sine însuși. Are o atitudine obsesivă și pătimașă față de averea aceasta neașteptată, care îi schimbă însuși modul de a gândi. O surprinzătoare recoltă îl înnebunește, încât el nu mai gândește rațional, ci se împătimește cu o dorință nesfârșită de îmbogățire și de viețuire strict biologică, la nivel de simțuri, reducând viața umană la simpla sa animalitate. De aceea, el se asigură material și se însingurează spiritual, zicând: «Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te» (12, 19). În planul său de viitor, bogatul folosește verbele «a se odihni», «a mânca», «a bea», «a se veseli». Între aceste verbe nu se regăsesc, însă, «a mulțumi» lui Dumnezeu sau «a dărui» săracilor. Vedem, așadar, că sufletul bogatului a devenit întru totul trupesc. El nu mai este suflet duhovnicesc liber, ci înrobit de materie. Singura preocupare a sufletului său este aceea de a se supune trupului lacom de a mânca, a bea și a se veseli”.

Preafericirea Sa a explicat şi răspunsul pe care Dumnezeu îl oferă planurilor de viitor ale bogatului nemilostiv: „Sufletul bogatului a început deja să se îngroape în produse materiale, fiind astfel înrobit de trupul care, după moarte, va fi îngropat în materia pământului. Vedem aici o moarte spirituală prezentă înainte de moartea fizică a trupului. Vedem o cădere a bogatului în lăcomie pătimașă prin reducerea vieții omului la starea lui de consumator egoist de bunuri materiale. (...) Marea iluzie a bogatului din Evanghelia de astăzi este aceea de a-și construi fericirea exclusiv pe averi materiale, pe care le adună în hambare noi, mai mari. Această iluzie a sa este sancționată de Evanghelie ca fiind o nebunie. De aceea, Dumnezeu îi spune acestui egoist: «Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?» O moarte subită îl va despărți de toate averile materiale. Nu știm cine sunt cei care vor cere sufletul bogatului. Acest plural misterios s-ar putea referi fie la sfinții îngeri ai Domnului, care duc sufletele oamenilor în fața Dreptului Judecător, fie la demonii care deja puseseră stăpânire asupra bogatului prin patimi. Independent de această interpretare, în text contează faptul că moartea fizică este urmată de un moment de evaluare sau de judecare a vieții pământești a omului”.

În încheiere, Părintele Patriarh Daniel a evidențiat necesitatea dobândirii comorilor duhovnicești, rod al lucrării Duhului Sfânt în viața noastră: „Evanghelia se încheie printr-o concluzie de o mare gravitate: «Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu» (12, 21). Ea ne arată că există și o altă formă de îmbogățire decât cea egoistă, cu averi materiale trecătoare, anume îmbogățirea spirituală în Dumnezeu. Aceasta înseamnă o îmbogățire în iubire darnică, prin rugăciune și fapte bune, sau o îmbogățire a sufletului cu darurile spirituale ale Duhului Sfânt: «dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția» (Galateni 5, 22-23). Aceste bogății sau comori spirituale se adună în sufletul nemuritor al omului, iar moartea fizică a trupului nu le poate risipi. Ele sunt lumina sufletelor sfinților în viața veșnică din Împărăția cerurilor. Evanghelia de astăzi este o lumină a vieții privind folosirea bogăției ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie împărțit de către cel bogat oamenilor nevoiași. De-a lungul veacurilor, Biserica i-a îndemnat pe împărați, pe regi, pe domnitori, pe boieri și pe oamenii înstăriți să îi ajute pe cei săraci astfel încât, din ceea ce Dumnezeu le-a dăruit lor, să dăruiască și ei altora și astfel să înmulțească în societate iubirea darnică și milostivă”.