Moştenirea mitropolitului Simion Ştefan

Schiţa biografică a mitropolitului Simion Ştefan ne apare completată cu calitatea de scrib, copist de manuscrise cel puţin, sugerată de dania unei cărţi în 1639-1640 şi dedusă din întregirea unui exemplar al Paliei tipărite la Orăştie în 1582. Exercitarea unei asemenea activităţi în mediul ortodox al epocii presupunea, într-un foarte mare procent, cunoaşterea limbii slavone, în care erau încă redactate aproape toate textele necesare desfăşurării cultului.

Dacă Simion Ştefan a copiat manuscrisul slavon dăruit popii Mihail de la Cătălui în 1639-1640, atunci trebuie să fi fost şi ştiutor de slavonă, iar în această ipostază el a putut participa activ la procesul de traducere a Noului Testament şi Psaltirii. Deşi nu schimbă în mod fundamental ceea ce se ştia deja, acest mic retuş biografic are cel puţin avantajul de a putea fi probat documentar. Şansa pentru o asemenea confirmare a oferit-o descoperirea unei însemnări pe cât de scurtă, pe atât de plină de semnificaţii, notată de Simion Ştefan pe pagina 19 a unui exemplar din Evanghelia învăţătoare tipărită la Dealu în 1644, însemnare rămasă până acum nesemnalată, deşi volumul a mai fost "vizitat" anterior de cel puţin doi cercetători şi a făcut obiectul mai multor comentarii, ocazionate de o altă însemnare purtând autograful mitropolitului, notată pe paginile 1-15, referitoare la achiziţionarea cărţii de către jupânul Ştefan din Bălgrad şi dăruirea ei uneia dintre bisericile complexului mitropolitan.

Redactată "cu capul în jos" faţă de poziţia textului tipărit, această scurtă menţiune are următorul conţinut: "Simion Stefan (redat oarecum monogramatic), diiac şi popă şi protopop, după aceea şi vlădică am fost".

Limba română în biserică

Remarcăm mai întâi exprimarea la persoana I, ceea ce face posibilă proprietatea asupra volumului, mai înainte de achiziţionarea lui de către jupânul Ştefan, oferind astfel indirect explicaţia de ce "actul de donaţie" a fost scris de însuşi mitropolitul. Această "răscumpărare" a cărţii - pentru a ne exprima în limbajul epocii - ni-l prezintă pe Simion Ştefan într-o postură tipică pentru cărturarii vremii, colportori mai mult sau mai puţin ocazionali de cărţi, interesaţi de ultimele apariţii, dar ne oferă şi o mostră a dimensiunii pastorale practicate de vremelnicul său utilizator. Traducere din literatura omiletică ucraineană, realizată de marele logofăt Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, Evanghelia cu învăţătură în cauză a fost, ca intenţie şi conţinut, o carte orientată împotriva Reformei, ce răspundea însă admirabil solicitărilor impuse Bisericii bălgrădene de înşişi promotorii protestantismului, care accentuau la modul general pe necesitatea folosirii limbii române în biserică şi în mod special pe predicarea în limba înţeleasă de popor. Simion Ştefan nu numai că a intrat în posesia unei astfel de cărţi - răspunzând deci prompt programului reformator -, dar a şi girat cu propria sa autoritate pentru utilizarea ei publică. Cateheza făcută din obligaţia impusă de Reformă interfera astfel cu cea culeasă din lucrările alese cu înţelepciune, iar arhiereul - aparent un simplu pion al autorităţilor - devenea un model pentru clerul său, care se străduia să poată predica din aceleaşi cărţi de învăţătură, îndemnându-şi enoriaşii să le cumpere. Acest model al arhiereului a avut darul de a îmblânzi vigilenţa promotorilor prozelitismului, insuflându-le încrederea că Biserica românească se îndrepta pe drumul dorit. Căci cum altfel s-ar putea explica avalanşa de Cazanii tipărite peste Carpaţi şi împământenirea cu atâta forţă în Transilvania a rostirii propovedaniei?! Duplicitar sau chiar incapabil să-şi dea seama de incompatibilitatea programului reformator cu mesajul cărţii pe care o instala cu fast în propria biserică, Simion Ştefan a avut, în realitate, acea nobleţe a sufletului care le rabdă pe toate, ferindu-se să creeze turbulenţe şi să ofere taberelor ridicate în jurul său ocazia unor confruntări dureroase. Şi-a refuzat prin aceasta coroana martiriului, dar a reuşit să îndepărteze pericolul care ameninţa mântuirea sufletelor ce-i fuseseră încredinţate, iar deţinerea şi preţuirea arătată Evangheliei învăţătoare sunt argumente palpabile ale responsabilităţii cu care şi-a privit şi exercitat misiunea.

În serviciul Mitropoliei transilvănene

Revenind la însemnarea de pe pagina 19, mai remarcăm înşiruirea sub forma unui cursus honorum a competenţelor deţinute: diac, preot, protopop şi vlădică. La o privire superficială, am crede că este vorba doar de parcurgerea unei ierarhii bisericeşti: diacon, preot, episcop. Dar Simion Ştefan nu-şi spune diacon, ci diac, adică scrib, grămătic, logofăt, de presupus în serviciul mitropoliei, ridicat apoi la rangul de preot, din nou de presupus în aceeaşi biserică unde va fi ulterior donată cartea, calităţile intelectuale recomandându-l curând la statutul de protopop de Alba Iulia şi apoi chiar la cel de întâistătător al Bisericii transilvănene. Din înşiruire lipseşte însă postura de călugăr, iar dacă ne cantonăm în limitele unui discurs rigid, care ţine cont cu stricteţe de aversiunea Reformei faţă de monahism şi de necesitatea confirmărilor princiare pentru a putea fi exercitate demnităţile publice, ar trebui să spunem că deţinerea calităţii de protopop era incompatibilă cu aceea de călugăr, dar o asemenea realitate este ilustrabilă documentar doar de la o dată posterioară celei în care a fost învestit Simion Ştefan. Nefiind deci reţinută ca un moment de referinţă al carierei, tunderea sa în monahism poate fi interpretată mai degrabă ca efect al unei conjuncturi decât

ca încununare a unei vocaţii, iar conjunctura au oferit-o doar alegerile de arhiereu din 1640 şi 1643. Ţinând cont de semnătura "Popa Ştefan" lăsată de două ori pe fila 38 a Paliei şi de faptul că la 1643 exista deja o oarecare familiaritate cu acest apelativ printre contemporani, trebuie totuşi să separăm călugărirea de alegerea efectivă ca vlădică şi să nu o mai privim ca o consecinţă a doririi sau a obţinerii acestui rang. În formularea lui Simion Ştefan s-ar putea chiar să avem de-a face cu o capcană semantică. Ne gândim la faptul că Mihail de la Cătălui este numit tot "popa", dar rezidenţa sa în mănăstire e mai greu de justificat fără tunderea în monahism. Oare "popa" semnifica uneori ceva mai mult decât preot de mir? Poate că totuşi nu, dacă s-ar putea demonstra că Mihail de la Cătălui este acelaşi cu Popa Mihail din Tărtăria, destinatarul unei scrisori al cărei început a fost notat pe o filă a aceleiaşi Evanghelii învăţătoare. Grafia celor trei rânduri îl indică cu destulă probabilitate pe Simion Ştefan, dar textul este prea scurt pentru a putea extrage din el o informaţie coerentă.

"La al mieu iubit fratele nostru Popa Mihail"

Un gând totuşi se agaţă de repetarea cuvântului frate, ca şi cum nu ar fi vorba de o simplă formulă de politeţe, ci de un frate real, biologic, al mitropolitului: "† La al mieu iubit fratele nostru Pop(a) Mihail din Tărtărie, sănătate! Alta iată să ştii frate că voi trimite pre Pătru lui Mihai să-i trimiţ (…)". Prin prisma unei relaţii de rudenie atât de strânse, devine oare mai inteligibilă grija lui Simion Ştefan pentru "preotul său" de la Cătălui? În orice caz, nevoia consemnării darului său într-un loc atât de îndepărtat şi la o dată când poate amândoi trecuseră la cele veşnice e mărturia cea mai grăitoare a trăiniciei care i-a legat, indiferent care a fost natura legăturii. Cât priveşte semnificaţia cuvântului "popă" şi eventualitatea ca, în scurta prezentare autobiografică a lui Simion Ştefan, el să indice momentul îmbrăcării rasei monahale, consider că este o ipoteză deschisă, din păcate mult mai uşor de demonstrat în prima sa parte, cea strict semantică. Pentru Simion Ştefan, trebuie să ne mulţumim, deocamdată, cu bănuiala că numele Ştefan a fost primit la călugărire. Când s-a produs aceasta şi dacă ea a urmat unei văduvii sau a fost o opţiune anterioară hirotonisirii nu putem decât presupune.