„N-o să găsiţi obiceiuri mai cu sete pregătite ca la Fundu Moldovei“

Fiecare sfârşit de an aduce cu sine o pleiadă întreagă de tradiţii şi obiceiuri populare, unele de sorginte creştină, altele precreştine, toate, însă, menite să petreacă anul ce se încheie şi să invoce sănătate şi belşug pentru anul ce stă să vină. În majoritatea satelor româneşti aceste obiceiuri s-au păstrat aproape neschimbate de sute de ani, iar spectacolul ce ni se oferă la fiecare sfârşit de decembrie ne încântă, ne trezeşte amintiri legate de copilărie, ne induce o stare de autentică bucurie. La Fundu Moldovei, în Bucovina, Anul Nou se vesteşte de Banda de buhaie, o datină curată, specifică acestor locuri, păstrată neschimbată de zeci de generaţii.

În Ajunul Anului Nou, cum trece soarele de amiază, copiii mici şi mai mărişori se adună în cete şi încep a ura gospodarii din cele şapte sate ale comunei Fundu Moldovei, o aşezare bucovineană străveche, întinsă pe cursul râului Moldova, între Obcinele Feredeului, ceva mai sus de Câmpulung Moldovenesc. Pe uliţele încărcate de zăpadă, harapnicele încep a pocni straşnic, zurgălăii sună veseli, spre bucuria copiilor şi a gazdelor ce îi primesc cu mere, colaci, prăjituri, pampuşti (n.r. - un fel de gogoşi) şi bănuţi.

Până spre seară nu va rămâne casă neurată. Urătorii anunţă încheierea anului vechi şi sosirea celui nou şi le doresc gazdelor sănătate, belşug în casă, roade bogate, aşa cum se obişnuieşte de veacuri în aceste sate. Fabulosul decor de iarnă, pe care, an de an, oamenii muntelui sunt norocoşi să-l aibă la final de decembrie, întregeşte, dacă mai e nevoie, farmecul acestor sărbători ale bucuriei, cum sunt Crăciunul şi Anul Nou.

Datina uratului va fi completată pe 1 ianuarie dimineaţa, în ziua de Sfântul Vasile, când aceiaşi copii vor trece pe la casele pe care le-au urat cu o seară înainte să-i semene pe gospodari, ca să aibă un an bun, bucate multe şi spor în tot ce fac.

"În Ajun de An Nou, grupuri de copii merg cu uratul. Dacă-s mai mărişori, duc cu ei şi-un buhai, un instrument specific obiceiurilor de iarnă, foarte împământenit la Fundu Moldovei. Buhaiul se face dintr-o bărbânţă (n. r. - putină), cu unul dintre funduri făcut dintr-o bucată de piele întinsă, de obicei de câine, o piele proaspăt jupuită, nu foarte veche. Prin această bucată de piele trece un smoc de păr de cal, care, tras prin pielea aceea, scoate un zgomot specific răgetului de buhai. A doua zi de dimineaţă, pe 1 ianuarie, cetele de copii se adună şi merg cu semănatul. Dacă la o casă primii care ajung să semene sunt băieţi, e semn bun pentru anul care începe. Copiii vin cu boabe de grâu şi le seamănă pe gazde. După plecarea semănătorilor, oamenii se uită să vadă dacă au rămas multe boabe, căci acesta e semn că se va face multă pâine", ne explică acest obicei străvechi Filon Lucău, fost profesor de limba română la Şcoala Botuş, comuna Fundu Moldovei, un pasionat cercetător al tradiţiilor populare specifice acestei zone.

Banda de buhaie

Un obicei specific zonei Fundu Moldovei, care îşi pierde vechimea în negura timpului, este Buhaiul sau Banda de buhaie. O datină unică în întreg ţinutul Câmpulungului, al cărei conţinut s-a păstrat neschimbat de cine ştie când. Ca să faci parte dintr-o astfel de bandă trebuie să fii ceva mai mărişor, "oleacă de băietan", cum spun oamenii locului, să ştii tipicul, dansurile specifice, strigăturile şi să poţi să-ţi faci costumele şi instrumentele trebuincioase.

Banda aceasta de buhaie prinde a porni la urat tot după ceasurile amiezii, căci drumurile-s pline de omăt, satele-s mari, iar gospodari de urat mulţi la număr. "Eu aşa am prins obiceiul de mic copil. Grupuri mai mari, de 12-15 flăcăi şi bărbaţi tineri, se adună, formând ceea ce noi numim aici Banda de buhaie sau Partia. Din această Partie fac parte: un urător, care este căpitanul, doi sau trei la buhai (unul îl ţine, altul toarnă borş pe părul care imită răgetul buhaiului şi altul trage de smocul acela de păr), mai există unul sau doi pocnitori din harapnice. Apoi, diferiţi mascaţi: moşnegi şi babe, mire şi mireasă, ţigan şi ţigancă, cioban, capra şi cerbul, urs şi ursar, diavolul şi negustorul de capre. În timpul jocului şi-al strigăturilor, buhaiul se pune la cerceveaua ferestrei, ca să sune tare şi să zdrăngăne sticlele de la geam, să vadă lumea că-i un buhai straşnic, nu aşa, oricum", povesteşte prof. Lucău.

Ca şi noi, probabil că multă lume se întreabă de ce acest ritual nu se numeşte Plug sau Urătură, ca în alte zone ale ţării. Explicaţia ne-a dat-o tot profesorul Lucău şi vine din specificul ocupaţiei tradiţionale a oamenilor de pe aceste meleaguri. "Aici, la Fundu Moldovei, oamenii sunt, în general, crescători de animale - vite şi oi. Iar buhaiul e animalul care domină cireada, e puternic. Aşadar, pentru că aici nu se practică agricultura intensivă, ca-n zonele de şes, nu poate fi vorba de Pluguşor. Iată, deci, că acest obicei de iarnă, aici, la noi, a fost adaptat specificului zonei", susţine prof. Filon Lucău.

Un obicei "curat"

Moş Dorin Cocârţă are 75 de ani. Îşi aminteşte de obiceiul Buhaiului încă de când era mic. Şi atunci era la fel ca şi acum. Pe cât se pare, obiceiul acesta de Anul Nou e atât de vechi, încât oamenii nu pot spune cu exactitate cum a apărut sau când. "La noi, obiceiul Buhaiului s-a păstrat de foarte mult timp. Eu îmi amintesc că bunica mea, care era născută pe la 1865, îmi povestea despre cum se mergea cu Buhaiul", povesteşte moşul Dorin Cocârţă, cel mai în vârstă dansator şi întemeietorul Ansamblului "Arcanul" de la Fundu Moldovei.

Când era tânăr, moş Dorin îşi pregătea în fiecare an, din timp, tot ce-i trebuia pentru Banda de buhaie. Îşi făcea buhai, din piele de câine, bici din cânepă, îşi pregătea straiele, apoi îşi aduna tovarăşii cu care urma să ureze în seara de Anul Nou.

Pregătirile începeau în ziua întâi a lui decembrie şi se derulau, cu seriozitate, până după Crăciun. "Fiecare Bandă de buhai îşi pregăteşte bicele sale, din fuioare de cânepă, împletite în patru, mai gros la mâner şi mai subţire spre capăt. La capătul biciului se pune o pleaştină subţirică, făcută tot din fuior de cânepă, care pocneşte foarte puternic.

"Eu făceam buhaiul din piele de câine. Mai fac oamenii şi-acuma, dar mai rar. Însă există în tot satul buhaie vechi, păstrate, făcute cu piele de câine", spune Dorin Cocârţă.

Aşa şi este. În cerdacul fiecărei case prin care am intrat, chiar înainte de Crăciun, buhaiul şi capra stăteau pregătite, gata să fie folosite în noaptea dintre ani. Cei de la Fundu Moldovei sunt mândri că au putut păstra atât de bine un obicei vechi ca acesta şi că n-au împrumutat nimic străin din alte zone etnografice. "Oamenii de la noi au fost conservatori şi extrem de rezervaţi în a împrumuta ceva care să înnoiască datinile. Au încercat unii să aducă aici obiceiul căiuţilor, dar dacă nu-i de-al nostru, nu s-a prins. Eu am făcut într-un an o bandă-model şi-am anunţat oamenii la biserică, că, în ziua de Anul Nou, umblu cu Buhaiul în Timăn, în Colacu şi-n Botuş şi nu urez pe bani la oameni, ca să vadă toată lumea obiceiul curat. Şi de-atunci n-a mai venit nimeni cu nici o idee", ne spune, zâmbind, moşul.

Banda buhaielor, spectacol de culoare, zgomot şi veselie

Spectacolul oferit de cei care vin cu Buhaiul e complet: culori, zgomote, haz, strigături, ironie, dans. Toate încadrate într-un ritual învăţat pe dinafară de toţi membrii bandei. Nu-i chip ca gazda să intre în casă fără să râdă în hohote. Fiecare participant la Banda de buhaie devine propriul scenograf. Costumele sunt alcătuite din obiecte, straie şi ţesături specifice acestei zonei etnografice atât de bogate: lăicere, cu care sunt acoperite caprele, năfrămi, iţari şi cămăşi, brâie şi chimire, sumane, cojoace, zurgălăi, mici clopoţei, panglici colorate.

"Toate dansurile obiceiului sunt jucate într-un anumit ritm, după melodii folosite numai de Anul Nou: "Ursăreasca", jucată de urs, "Ţigăneasca", jucată de ţigan şi ţigancă, "De trei ori pe după masă", un joc specific nunţii, pe care îl joacă mirele şi mireasa, "Jocul caprelor", condus de cioban, cu strigături de comandă, strigături satirice, la adresa gazdelor sau a unor săteni. Gazda care este urată în seara de Anul Nou oferă urătorilor o sumă de bani, un pahar de vin, o gustare. Pe vremuri, din lipsă de bani, oamenii dădeau alimente celor din Banda de buhaie: slănină, cârnaţi, făină de porumb, făină albă", îşi aminteşte prof. Filon Lucău.

"Gospodarul care primeşte Buhaiul sau urătorii devine spectator, aşa-i de frumos"

Am plecat de la Fundu Moldovei cu bucuria că există zone în ţară în care încă se poate vorbi despre tradiţii autentice. Iar Bucovina e poate una dintre cele mai reprezentative, din acest punct de vedere. Am lăsat în urmă Obcinile, proaspăt îmbrăcate într-un veşmânt moale de nea, imaginându-ne cum vor arăta satele pe care le-am vizitat pe 31 decembrie, pe înserat: cu chiotele straşnice ale flăcăilor, cu strigăte vesele de copii, cu pocnete de bici şi zgomot de buhaie, cu clinchet de clopoţei, cu bătrâni aşteptând urătorii în cerdac.

"N-o să găsiţi obiceiuri de iarnă mai cu sete pregătite ca la Fundu Moldovei. Gospodarul de casă care primeşte Buhaiul sau urătorii devine un spectator, aşa-i de frumos!", ne-a asigurat, la plecare, moş Dorin Cocârţă.