Neîmplinire sufletească

Îmi aduc aminte că, la un curs, un părinte profesor ne-a relatat o întâmplare despre care sfinţia sa spunea că este cel mai tulburător moment trăit în activitatea sa pastorală - de preot şi duhovnic. A fost chemat să spovedească un om aflat pe patul de moarte, un fost activist comunist care fusese la viaţa lui mare secretar de partid. Un om care nu a dus vreodată lipsă de ceva, în timp ce alţii - majoritatea - duceau greul şi zăduful epocii. Un ateu care de la Botez nu mai intrase în biserică. Acesta i-a spus: "Părinte, am ajuns şi eu pe patul de moarte. Părinte, mor şi nu ştiu pentru ce am trăit... Mor, dar nu ştiu să fi făcut ceva în viaţă care să mă odihnească sufleteşte, ceva care să mă aline în aceste clipe". Spunea amar părintele profesor: "Acest lucru mi se pare cel mai trist: să ajungi la sfârşitul vieţii şi să nu ştii pentru ce ai trăit, să nu îţi poţi aminti de nimic care să te mulţumească sufleteşte".

Nu ştiu câţi oameni mor împăcaţi sufleteşte şi câţi mor regretând viaţa pe care au trăit-o; nu ştiu câţi oameni îşi trăiesc bătrâneţile având sufletul împăcat şi câţi se chinuie în remuşcări şi deznădejde. Ştiu doar că la bătrâneţe vom culege roadele seminţelor sădite în anii tinereţii şi mai ştiu că, dacă nu vom sădi cu Hristos, nu vom culege cu El. Da, cele afirmate mai sus sunt banalităţi, dar, oare, poate fi negată evidenţa lor? Toţi oamenii necredincioşi se sting în deznădejde fiindcă ei observă că angoasa bătrâneţii sau a bolii nu poate fi îndepărtată, alinată de lucrurile lumeşti în care şi-au pus nădejdea. Deznădejdea senectuţii este o consecinţă a unei vieţi lipsite de Dumnezeu. Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îşi organizează o viaţă plată, cenuşie, o viaţă cu doar două dimensiuni: trupul şi lumea. El nu mai ştie să privească spre înălţimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate necuvântătoare care se mişcă doar pe lungime şi pe lăţime. Şi ca o vietate în cuşca remuşcărilor se simte cel împovărat de anii trăiţi departe de Hristos.

Angoasa bătrânului amintit mai sus m-a trimis cu gândul la personajul unei cărţi scrise de Joris-Karl Huysmans şi care poartă titlul "A rebours" ("În răspăr" - o bijuterie a naturalismului sec. XIX), ducele Jean de Esseintes. Acesta este ultimul supravieţuitor al unei familii nobiliare, un decadent care nu şi-a refuzat nimic în viaţă, un bătrân care se izolează într-un castel şi care se protejează de realitatea crudă a deznădejdii care îi macină măruntaiele sufletului, apelând la mania sa pentru colecţionarea de rarităţi, la reflecţii întortocheate asupra cărţilor citite (reflecţii însoţite de excursii în trecut prin intermediul imaginaţiei sale). Şi el trăieşte angoasa neîmplinirii sufleteşti care îl bântuia pe fostul utecist. Deosebirea dintre bătrânul din zilele noastre şi estetul decadenţei din cartea lui Huysmans este că cel din urmă, datorită pasiunii sale pentru cultură şi frumosul artei, conştientizează cauza şi izvorul răului din viaţa sa. El mai poate afla pocăinţă. Cugetările lui Pascal, armoniile Mănăstirii Cluny, frumuseţea goticului, parfumul stilistic din cărţile Părinţilor Bisericii sunt toate seminţe care rodesc în sufletul lui îndoiala cea bună. Huysmans nu descrie şi ultimii ani de viaţă ai lui Jean, dar pune în gura lui aceste cuvinte, de fapt, această rugă care poate marca începutul unei vieţi noi, a unei tinereţi renăscute, tinereţea duhovnicească a fiului risipitor îmbătrânit în peregrinări care se întoarce la Tatăl cu sufletul înnoit de pocăinţă: "Doamne, ai milă de creştinul care se îndoieşte, de necredinciosul care ar vrea să creadă, de acest ocnaş pe viaţă care se îmbracă singur în întuneric, sub un cer pe care nu-l mai luminează nici felinarele bătrânei speranţe!".