Nevoia de educaţie religioasă prin şcoală

Manifestarea religiozităţii ca o componentă a exprimării tipic umane are nevoie de formare şi consolidare prin educaţie: "Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?", se întreabă famenul etiopian (F. Ap. 8, 31), iar Sfântul Apostolul Pavel învaţă: "Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos" (Rom. 18, 29). Porunca învăţării credinţei sau educaţia religioasă este reluată frecvent în paginile Noului Testament.

Darul învăţării altuia sau al iniţierii în credinţă este preţuit de către însuşi Iisus Hristos, modelul desăvârşit al Învăţătorului şi de asemenea de către Apostolii Săi.

Îndrumarea, consolidarea şi aducerea cunoştinţelor şi deprinderilor religioase la nivel optim se realizează în familie, la biserică, iar în mod calificat în şcoală, prin orele de religie. A face religie în şcoală, în acceptul clasic şi modern al termenului înseamnă totodată a face educaţie şi a crea cultură, a dezvolta în individ acea dimensiune ontologică necesară evoluţiei maturizării sale spirituale spre a se putea defini în raport cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii şi totodată a-l ajuta la o re-semnificare, re-găsire a valorilor culturale acumulate, prin prisma credinţei. Relaţia dintre educaţie, cultură şi religie ca izvor de înaltă spiritualitate este una durabilă, care dăinuie dintru începuturi şi va dăinui mereu.

Regenerare morală prin religie şi cultură

După Revoluţia din 1989, în sarcina şcolii şi a educaţiei s-a pus în primul rând "regenerarea morală" a societăţii româneşti. Opinii unanime considerau că această regenerare morală se poate realiza prin două puteri: religie şi cultură.

Astfel, predarea religiei în şcoală ca fapt educaţional, prin ora denumită Religie apare, într-o logică firească, un act de normalitate. Educaţia exprimă o funcţie exclusiv umană şi de natură pur spirituală. Oriunde au existat oameni procesul de educaţie s-a împlinit firesc. Despre originile educaţiei cercetătorii spun că sunt de o vârstă cu acelea ale omului. Teologii, începând cu Părinţii Bisericii, arată că educaţia omului începe în Rai. Acolo, Dumnezeu îi prezintă omului primele principii educaţionale: principiul ascultării faţă de cei care ne educă şi ne călăuzesc paşii (Fac. 2, 16-17), al responsabilităţii (Fac. 2, 15, 19-20) etc.

Prin promovarea unei culturi sau conduite religioase la elevi educaţia este posibilă şi necesară. Idealul educaţional pretinde ca formarea şi instruirea tinerilor în cadrul sistemului de învăţământ să fie multilaterală şi polivalentă, pregătirii în perspectivă intelectuală, civică, fizică, morală, estetică etc., adăugându-i-se amprenta religioasă.

Nevoia de educaţie în spaţiul şcolii

În favoarea necesităţii educaţiei religioase ca realitate educaţională în spaţiul şcolii, vin argumente de ordin cultural, psihologic şi etic.

Religia reprezintă şi o expresie a spiritualităţii, a culturii umane care trebuie cunoscută de către elev. Nu te poţi considera un om cultivat dacă nu cunoşti propriile referinţe religioase sau ale persoanelor alături de care convieţuieşti în comunitate, în societate. A le cunoaşte înseamnă a le respecta, fără tendinţă de prozelitism pentru propria credinţă. A cunoaşte şi a respecta alteritatea religioasă denotă civilitate şi culturalitate. Tot sub aspect cultural, a cunoaşte propriile valori religioase, cât şi pe ale altora reprezintă o bună poziţionare în registrul cultural; a nu fi format şi în perspectivă religioasă înseamnă a rămâne neformat din punct de vedere spiritual.

Din perspectivă psihologică, educaţia religioasă se revendică, de asemenea, ca fiind un factor educaţional şi totodată promotor de cultură, deoarece invită la reflecţie, la căutarea şi definirea sinelui, la autocunoaştere. Reflecţiile asupra dimensiunii spirituale a eului propriu nu se limitează doar la stadiul constatativ, ci contribuie la re-formarea conştiinţei de sine, la conturarea caracterului fiinţei umane din perspectiva unor standarde valorice superioare. Astfel, principiile educaţiei religioase nu rămân imortalizate în deziderate şi strategii pedagogice, ci devin operaţionale într-un demers constructiv, real.

Necesitatea abordării educaţiei religioase ca fapt educaţional integrativ este motivată şi sub aspect etic. Într-o perioadă în care valorile şi reperele morale sunt într-o vădită diluare, când, în special la tineri, acestora le iau locul pseudovalorile şi chiar codurile etice de sorginte laică sunt tratate superficial şi cu neîncredere, educaţia moral-religioasă, morala creştină, poate umple acest gol.

Recurs la religie

Astăzi, pentru mulţi, recursul la religie poate fi salvator, putând ajuta la depăşirea unor stări de anxietate, depresie sau de dezorientare existenţială. În sprijinul găsirii unor soluţii la problemele multiple ale societăţii noastre româneşti, ale tinerilor în mod special, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în mesajul adresat elevilor, părinţilor şi profesorilor la începutul anului şcolar 2011-2012, arăta că Biserica Ortodoxă Română face eforturi multiple să-i educe pe copii în spiritul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, prin promovarea rugăciunii, a prieteniei şi a întrajutorării.

Se confirmă astfel faptul că Religia, ca disciplină de studiu, este un fapt educaţional integrabil, deoarece se integrează ca ceva normal, firesc, în creuzetul celorlalte discipline şcolare. Totodată, educaţia religioasă are în şcoală şi un rol integrativ, întrucât prin valorile religioase se înalţă arcul de boltă care uneşte valorile cele mai diverse, le adună şi adăposteşte pe cele mai înalte. Un elev poate cuprinde mai multe valori, pe cele mai multe dintre ele, dar legătura lor unificatoare va lipsi atâta timp cât valoarea religioasă nu li se adaugă.

În consecinţă, studiul disciplinei Religie în învăţământul preuniversitar este generator de educaţie, formează cultură, şi conduce spre o legătură liberă şi conştientă cu Dumnezeu.