O antropologie comunitară

Antropologia Vechiului Testament este, fără îndoială, una comunitară. Adam vine la existenţă ca persoană înclinată spre iubire şi comuniune. În primul rând, el răspunde chemării Ziditorului său, care îl aşază pe treapta cea mai înaltă a zidirii Sale, dându-i inteligenţa să numească toate fiarele pământului şi păsările cerului. Plin de dumnezeire, omului îi este dat să descopere această stare prin căutare şi cercetare în sine: "Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ; să-i facem ajutor potrivit pentru el"… Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam un somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: "Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup". Adam şi femeia lui erau goi şi nu se ruşinau" (Facere 2, 18, 21-25). În mijlocul actului creator, femeia îşi face apariţia desprinzându-se din constituţia bărbatului. Acest aspect este foarte minuţios analizat şi comentat de Sfinţii Părinţi. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Ca un meşter prealuminat, a luat ce a hotărât să ia, a completat lipsa şi, din ce a luat, a făcut femeia, potrivit propriei Sale iubiri de oameni" (Sfântul Ioan Gură de Aur, "Omilii la Facere", traducere din limba greacă veche şi note de părintele profesor Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 159).