O voce aparte

Există în acel minunat spaţiu geografic şi spiritual al ţării noastre, care se cheamă Bucovina, un om care, lucrând cu pricepere şi dăruire în domeniul pentru care s-a pregătit, se străduieşte mereu, după cum însuşi mărturiseşte, să-şi ducă viaţa ca un bun creştin. Aceasta este opţiunea sa pentru viaţă şi, din moment ce a fost făcută, viaţa sa, ca a oricărui om intrat pe un asemenea făgaş existenţial, trebuia să meargă pe un anumit traseu şi să ajungă acolo unde orice om pornit pe un asemenea drum, în mod inevitabil, ajunge - la creaţie.

Aşa se face că, într-un timp relativ scurt, profesorul Ioan Ţicalo, căci despre el este vorba, a dat publicităţii mai multe romane, fiecare dintre ele spunându-ne câte ceva despre autorul lor, un om care, cunoscând bine condiţiile şi rosturile vieţii omului pe pământ, calea pe care ar trebui să meargă fiecare pentru a-şi îndeplini misiunea cu care a intrat în istorie, a reuşit să devină o voce aparte între cei care au de spus ceva semenilor lor.

După o rânduială care este mai presus de cea a oamenilor, lucrurile sunt în aşa fel statornicite încât cel care a făcut opţiunea de care am vorbit mai sus ajunge la acelaşi rezultat, în orice domeniu s-ar manifesta. Chiar şi într-o carte adresată copiilor, precum aceea intitulată Dor-Împărat (Biblioteca „Mioriţa“, Câmpulung Moldovenesc, 2008) şi care cuprinde mai ales legende, Ioan Ţicalo desfăşoară în faţa ochilor cititorului întâmplări, fapte care sunt, în ultimă instanţă, pretextul de a comunica celui receptiv la mesaj perle ale divinei învăţături.

Personajele acestei cărţi, cel mai adesea tineri şi tinere, însufleţiţi de o iubire cum nu s-a mai văzut pe pământ sau mistuiţi de un dor neştiut şi de nepotolit, nu-şi pot găsi în lumea aceasta un loc al lor, în care să se împlinească. Hăituiţi şi ameninţaţi de oameni care, mânaţi doar de interese pragmatice, nu-i înţeleg, sunt într-un fel salvaţi până la urmă de o putere miraculoasă care îi preschimbă cel mai adesea în plante. Şi aşa aflăm cum au apărut pe lume floarea-paştelui, crinul, albăstriţa, floarea-soarelui etc.

Călin, spre exemplu, tânărul orfan vrednic şi cinstit, crescut la margine de pădure, o iubeşte pe Narcisa. Celor din sat, care îl alungă şi-l ameninţă, numindu-l mojic şi venetic, el le răspunde: În faţa lui Dumnezeu nu-i nimeni venetic, decât doar cel ce se leapădă de porunci şi încă şi atunci îl cheamă la El, ca să nu-l piardă, vorbi limpede tânărul, fără să se urnească.

Narcisei, care îl urmează înfruntând gloata furioasă a celor din sat, Călin îi spune, atunci când vede că scăpare pentru el nu mai e: Zână, pe mine o să mă omoare. Nu-mi pare rău. Mi-a fost de ajuns că te-am ţinut o clipă de mână. Dă-mi-o din nou şi să ne aşezăm în genunchi, altfel nu vreau să mor...

Fata însă rămâne lângă el şi, sub privirile sălbatice ale celor care se apropie cu gând să lovească fără milă, cei doi s-au subţiat într-o uşoară mlădiere şi în locul lor au apărut două lujere (...), amândouă cu flori albe şi delicate, răspândind o mireasmă ameţitoare. Şi aşa au apărut pe lume călinul şi narcisa.

Bătrânul înţelept din cetatea în care îşi trăiesc iubirea lor Philius şi Agape, presimţind primejdia care se apropie, le spune concetăţenilor săi: Zilele noastre de pace se apropie de sfârşit. Credinţa noastră o să treacă printr-o grea încercare. Cel ce-o să se lepede o să moară, trăind, iar cei ce-o să primească moartea în credincioşie vii o să fie în veacul veacului!... Privegheaţi şi nu vă înfricoşaţi când trupul, oricum muritor, o să fie dat morţii.

Mesajul acestor producţii literare este întotdeauna luminos şi se comunică cititorului cu putere, căci autorul ştie să-l îmbrace într-o haină a cuvântului pe măsură. El are, între altele, şi această putere de a-l transpune pe cititor cu multă uşurinţă şi pe nesimţite în lumea miracolelor. Atmosfera cu totul deosebită în care acestea se produc este realizată mai ales prin pasaje descriptive de o impresionantă forţă a sugestiei. Tânărul prinţ din legenda intitulată Un vis, în călătoria sa, dădu de un palat cum nu mai văzuse şi nu auzise să fie pe pământ. De o nefirească strălucire, înconjurat de ceaţă, părea să-şi schimbe mereu contururile şi locul turnurilor, într-o unduire melodioasă, tainică, adormitoare.

Simţirile pe care le încearcă pentru prima dată cel care a ieşit deja din copilărie sunt surprinse doar în câteva cuvinte măiestrit îmbinate şi cu aceeaşi forţă de sugestie. Călin într-o bună zi s-a trezit că-l încearcă o simţire nouă. Pe cărarea aflată la mică depărtare de casă trecea sprintenă o fată, cu părul fluturând în vânt. Privind-o, a trebuit să se sprijine de perete, căci inima i-o luase la galop, iar picioarele i se muiaseră.

Dar ceea ce impresionează poate cel mai mult pe cititorul acestei cărţi, copil sau om matur, este convingerea care răzbate din subtext că, dincolo de aspectele dramatice sau întunecate ale vieţii, există o dreptate universală şi că, în virtutea acestei dreptăţi, omul care îşi duce viaţa în respectul legilor universale, revelate nouă prin Cartea Cărţilor, oricât de anevoioasă i-ar fi calea, până la urmă răzbate la lumină. Este lumina înţelegerii, lumina păcii şi a iubirii.