Obiceiuri străvechi de colindat în Ţara Crişurilor

Comorile noastre nepieritoare sunt colindele tradiţionale bătrâneşti. Spunem "bătrâneşti", deoarece spaţiul Ţării Crişurilor, şi în speţă cel bihorean, cuprinde un vast palier de colinde, obiceiuri şi urături specifice sărbătorii Crăciunului, care-şi pierd originile în negura vremurilor. Le numim "bătrâneşti" şi datorită limbajului (arhaisme şi regionalisme din care sunt compuse aceste comori).

Ceata de colindători sau feciorii satului sunt cei care practicau şi practică colindatul în mod organizat. Astfel, ceata de colindători se organizează prin unele sate de la începutul Postului Naşterii Domnului. Se unesc doi sau trei feciori care urmează să organizeze "corinzile", acest fapt presupunând contractarea unor lăutari care să animeze în timpul serilor de Crăciun tinerimea satului, şi nu numai.

În vechime, "corinzile" se desfăşurau la o casă stabilită din timp, în timpurile mai noi, la căminul cultural. Cei care organizează această ceată de colindători, de obicei, sunt feciori bine văzuţi în sat, numindu-se "birăi de corinzi" sau "valcazăi de corinzi" (ex: în Lugaşu de Sus). În vechime, "birăii de corinzi" aveau o autoritate puternică asupra celorlalţi colindători, iar cei care erau novice într­ale colindatului, dacă nu învăţau repertoriul de colinde, nu erau lăsaţi să facă parte din Ceată în seara de Ajun.

Mai mult, cei care făceau năzbâtii în timpul repetiţiilor erau pedepsiţi.

Repertoriul colindelor este specific fiecărui sat. Numele colindelor diferă de la sat la sat, cu toate că, de multe ori, au aceeaşi temă. Nume precum "Colinda Satului", "Colinda lui Pătru", "Colinda Oii", "Colinda Iuz'", "Colinda Vinului", "Colo' sus pă' lângă lună", "Colinda Fetei", "Colinda lui Sânt' Nicoară", "Colinda Vulturilor", "Mândru-i Răsăritu'", "S-o născut Domnu-o născut", "Cel mirelu-i tânerel", "Vânători

d-a' lui Crăciun" etc. sunt expresii ale varietăţii bucuriei sărbătoreşti ale Crăciunului şi prezintă rolul personajelor amintite în istoria mântuirii neamului omenesc.

Colindatul pe perechi

Felul în care sunt cântate colindele diferă de la un sat la altul şi de la un ţinut la altul. Colindătorii sunt primiţi de obicei în casă după ce un novice în ale colindatului, numit "călăuză" sau "întrebător", în prealabil întreabă pe la casele oamenilor dacă primesc colindătorii. Astfel, unele colinde sunt cântate ca anunţare a venirii lor, fiind începute chiar din uliţă. Se colindă chiar şi între două case. De obicei, până la miezul nopţii se interpretează o colindă, după miezul nopţii, până în zori, alta.

Colindele pot fi cântate de întregul grup de colindători sau, alternativ, de grupuleţe. Această practică poartă numele de "colindat pe perechi". O pereche poate fi alcătuită din cel puţin doi colindători. La ultima strofă perechile se unesc. La ieşirea din casa gazdei colindătorii interpretează o colindă de mulţumire, ce cuprinde şi urări de bine, de sănătate şi de voie bună.

Unele colinde, care sunt cântate pe perechi, au strofe care se suprapun. De exemplu, ultimul vers al strofei este suprapus de primul vers al celei următoare, cântat de a doua pereche de colindători, fapt care arată, de cele mai multe ori, graba colindătorilor.

Modalitatea colindatului pe perechi are scopul de a nu obosi colindătorii, precum şi scurtarea timpului de colindat, pentru a putea colinda şi ura la cât mai multe case, dar şi cât mai multe colinde, parcurgând în acest fel întregul repertoriu. În unele sate, atunci când se colindă pe perechi, există colinde la care se elimină refrenul. Majoritatea colindelor au refren: "Corinde-mi Doamni"; "Ioai, Domnuţu' bunu'"; "Că-s florile-a mărului"; "D-ai corinde-mi"; "Hoi ai leru-i ler domnesc"; "Corindeli, corindeli"; "Ca dân' sara' dă' d'ajun"; "Lumineoară d'ochi-s negri"; "Şi-amneu Domnu-i Dumnezău"; "Domnu', Domnu', Domnu' nostru" etc.

"Mulţumirea colacului"

Când se întâmplă însă ca ceata de colindători să trunchieze colinda sau să o greşească, e sancţionată de gazdă, care taie din colacul sau din cârnatul pregătit. În vechime acest fapt reprezenta o mare ruşine şi atrăgea după sine concluzia că repertoriul de colinde nu a fost pregătit minuţios. Se ajungea să se greşească într-atât, încât colacul să fie tot feliat de gazdă, iar mulţumitorul nu mai avea ce mulţumi sau aldui. În alte cazuri, însuşi gazda trunchia sau greşea colinda în mod intenţionat spre a stârni hazul colindătorilor, astfel încât ei înşişi tăiau din colac sau din cârnat.

Strâns legate de obiceiul colindatului sunt şi urăturile sau oraţiile de mulţumire pe care colindătorii le adresează gazdelor, ca urmare a darurilor primite pe urma colindatului. În Ţara Bihorului, gazdele îi răsplătesc pe colindători cu colac, cârnat sau carne de porc, pălincă, vin şi bani. Există un adevărat ritual prin care colindătorii mulţumesc gazdei pentru daruri. Din grupul de colindători e destinat un mulţumitor, cel care învaţă urăturile pentru daruri. De obicei, acestea sunt mulţumite de către cel care a organizat ceata de colindători "birăul de corinzi". Există şi sate unde cel care mulţumeşte nu este organizatorul cetei, ci unul dintre colindători, desemnat în mai mulţi ani cu aceasta. Mulţumitorul e înzestrat cu simţul umorului, oraţiile de mulţumire au haz şi stârnesc voie bună, din ele desprinzându-se de multe ori situaţii haioase prin care trece gazda atunci când face rost de darurile pentru colindători.

Urăturile sau oraţiile de mulţumire adresate pentru daruri au denumiri diferite de la sat la sat: "mulţumirea colacului"; "alditul colacului"; "slujirea colacului"; "slujba colacului"; "cinstirea colacului". Oraţiile de mulţumire sunt asemenea colindelor, doar că ele nu sunt cântate, ci recitate.

În Ţara Bihorului, vestimentaţia colindătorilor constă, de obicei, în straie tradiţionale - populare. Birăii de colinzi poartă fiecare un toiag, ca simbol al autorităţii şi conducerii grupului de colindători. Nu lipsesc nici elementele naţionale (tricolorul) care fie sunt ataşate la căciulă, fie la brâu sau toiag. Un personaj nu lipsit de importanţă din ceata de colindători din Ţara Crişurilor este "colăcaşul". El are rolul de a căra sacii cu colaci, carnea sau cârnaţii pe care-i primesc colindătorii în urma ostenelii lor. Dacă satul e mare, grupul de colindători deţine doi sau mai mulţi "colăcaşi". Şi aceştia sunt începători într-ale colindatului, astfel încât se poate vedea că "instituţia" cetei de colindători are reguli bine stabilite şi înainte de a fi colindător în toată puterea cuvântului e necesar a parcurge măcar în primul an de noviciat etapele de "călăuză" sau "întrebător", fie "colăcaş". Darurile primite erau oferite lăutarilor şi erau consumate în cele trei seri de Crăciun, când avea loc petrecerea unde veneau toţi cei care au primit colindătorii. În timpurile mai noi o parte din daruri sunt împărţite săracilor.