Odihna creştină - dialog cu Dumnezeu şi retrospectivă interioară

De multe ori există riscul de a face din odihnă opusul muncii. Deşi ar putea fi foarte bine definită ca o reîmprospătare sau revigorare a forţelor fizice după muncă, odihna îmbracă şi un sens duhovnicesc. În înţelesul acesta, am putea afirma că odihna biblică începe odată cu ziua a şaptea a creaţiei, aşa cum ne spune Scriptura: "Dumnezeu a sfârşit în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut" (Facere 2, 2).

Odihna Creatorului, despre care vorbeşte cartea Facerii, nu poate fi, aşa cum socotesc unii, o rupere totală a Lui de Creaţie. Faptul că Dumnezeu S-a odihnit după ce a creat toate arată că El nu a lăsat lumea în părăsire, ci îi poartă în permanenţă de grijă, odihnindu-se desăvârşit în ea pentru a nu se întoarce în neantul din care a fost adusă şi pentru a-şi îndeplini cu prisosinţă scopul pentru care a fost creată.

Sâmbăta, dialog cu Dumnezeu şi reevaluare interioară

Termenul de sabat este folosit pentru prima dată în Sfânta Scriptură atunci când se relatează despre şederea poporului evreu în pustie: "Iar Moise le-a zis: "Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului, ce trebuie copt coaceţi, ce trebuie fiert fierbeţi astăzi şi ce va rămâne păstraţi pe a doua zi"" (Ieşire 16, 23). De asemenea, tot Scriptura ne arată că ziua de serbare a Paştelui evreiesc era de regulă sâmbăta, ca o rememorare a scoaterii poporului sfânt din robia egipteană: "Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt şi de aceea ţi-a poruncit să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie" (Deuteronom 5, 14).

Prin urmare, ziua a şaptea sau sabatul este la evrei prin excelenţă o zi a odihnei. Răgazul acesta pe care Dumnezeu îl impune ca lege prin profetul Său Moise era menit să aducă purificarea fizică şi spirituală a întregului cosmos, aşa cum subliniază Leviticul: "Grăit-a Domnul cu Moise pe muntele Sinai şi a zis: Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: după ce veţi intra în pământul pe care îl voi da vouă, să se odihnească pământul; să fie odihnă în cinstea Domnului. Şase ani să semeni ogorul tău, şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor, iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pământului, odihna Domnului; ogorul să nu-l semeni şi via să nu o tai în anul acela. Ceea ce va creşte de sine pe ogorul tău să nu seceri şi strugurii de pe viţele tale netăiate să nu-i culegi, ca să fie acest an odihnă pentru pământ" (Levitic 25, 1-5). Prin această poruncă, Dumnezeu impune cinstirea zilei de odihnă care a fost instituită de îndată după finalizarea creaţiei. Respectarea ei nu însemna numai o reţinere de la lucrările fizice, ci era şi un repaus spiritual, un prilej de examinare a vieţii, de aducere aminte de actul creaţiei, de robia egipteană şi de toate binefacerile primite de la Dumnezeu: "Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi; în ele fă-ţi toate treburile, dar ziua a şaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău, în ea să nu faci nici o muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul ce poposeşte la tine, fiindcă în aceste zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Deuteronom 5, 15). Astfel, în ziua a şaptea a săptămânii, evreul nu mai este reţinut de nimic în dialogul său cu Dumnezeu şi în procesul personal de reevaluare interioară. După şase zile de muncă, sabatul oferă posibilitatea de a lua parte la odihna sfântă. Omul răpus de condiţia sa de muncitor descoperă un suflu nou, un supliment provizoriu care-i permite să-şi continue drumul pe urmele Stăpânului său. În felul acesta, realitatea odihnei fizice contribuie deplin la necesitatea odihnei spirituale.

Hristos şi sabatul

Odată cu venirea Mântuitorului, accentul nu mai cade pe valoarea şi importanţa sărbătorii, ci pe relaţia directă şi personală a omului cu Dumnezeu. Deşi în activitatea Sa pământească Hristos nu a contestat niciodată valoarea spirituală a sabatului, totuşi, datorită exagerărilor din Lege, care deveniseră din ce în ce mai multe, Mântuitorul arată adevăratul sens al sâmbetei şi condamnă excesul şi pompa fariseilor, cărora le spune că "Sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn al sâmbetei" (Marcu 2, 27-28), aceasta după ce Ucenicii fuseseră acuzaţi că au cules spice în zi de sâmbătă.

Prin puterea exemplului şi prin discuţiile pe care adesea le purta cu învăţătorii de lege vizavi de rigorile sâmbetei şi de sensul odihnei, Iisus vine şi demonstrează contrariul. Logica cuvântului şi a sfaturilor Sale se concretizează în minuni. În acest context, contestaţiile nu întârzie să apară şi, după ce o vindecă pe femeia gârbovă sâmbăta, Mântuitorul este acuzat de mai-marele sinagogii că necinsteşte Legea. Sfântul Luca prezintă detaliat în Evanghelia sa acest episod: "Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus văzându-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce

să-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care satana a legat-o, iată de otsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?" ( Luca 13, 11-16).

Tot în ziua sâmbetei, Mântuitorul Hristos a vindecat, la scăldătoarea Vitezda, pe un om care era slăbănog de 38 de ani. Acestuia i-a spus: "Scoală-te,

ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbăta" (Ioan 5, 8-9). După această minune, fariseii au încercat să-l împiedice pe slăbănog să-şi care patul, deoarece legea interzicea orice activitate în acea zi, iar pe Iisus "căutau să-L omoare pentru că făcea aceasta sâmbăta" (Ioan 5, 16).

Prin Noul Testament se impune cu adevărat sensul autentic al odihnei duhovniceşti. Pe primul plan cade propovăduirea Evangheliei, iar sâmbăta rămâne o punte de legătură cu legea veche care se împlineşte în persoana Mântuitorului Hristos ce aduce cu Sine legea iubirii şi legea harului: "N-am venit să stric legea, n-am venit să stric, ci să întăresc" (Galateni 3. 24).

Duminica - ziua odihnei creştine

Odată cu Învierea Mântuitorului, ziua de odihnă pentru creştini se schimbă, iar în locul sâmbetei este aşezată duminica. Importanţa acesteia este arătată foarte clar de Sfântul Apostol Pavel care spune că, "dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră" (I Corinteni 15, 14). Despre Învierea Domnului în prima zi a săptămânii, adică duminica, aduc argumente Sfintele Evanghelii. "Iar în ziua întâi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt" (Ioan 20, 1; Matei 28, 1-2; Marcu 16, 1-7; Luca 23, 54-56).

Duminica este momentul în care primii creştini au săvârşit pentru prima dată Sfânta Liturghie (frângerea pâinii). Tot în această zi a avut loc şi instituirea Bisericii ca Trup tainic al Domnului, atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime: "Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi adunaţi împreună în acelaşi loc, şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul" (Faptele Apostolilor 2, 1-4).

Această trecere de la serbarea sâmbetei ca zi de odihnă la cinstirea duminicii, ca zi a Domnului (Dies Dominica), precum şi superioritatea celei de a doua este subliniată şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Ignatie scrie în epistola sa către Magnezieni: "Dacă aţi ajuns la noua nădejde, apoi nu mai serbaţi sâmbăta, ci sfinţiţi ziua Domnului". Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune că duminica "ne adunăm cu toţii la un loc, pentru că aceasta este ziua în care Dumnezeu, la crearea lumii, a despărţit lumina de întuneric şi în care Mântuitorul nostru a înviat din morţi".

Printre vechile denumiri liturgice ale duminicii de regăsesc şi cele de: ziua soarelui sau dies solis, ziua Domnului (Dies Dominica), "una a sâmbetelor", prima zi a săptămânii, "praznicelor praznic", "sărbătoare a sărbătorilor" etc. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte duminica "ziua pâinii", după obiceiul de frângere a pâinii, precum şi "împărăteasă a zilelor", subliniind caracterul ei de zi sfântă şi venerată.

Prin cultul duminicii, creştinii nu calcă niciodată porunca a patra, ci respectă cu stricteţe cuvântul Mântuitorului, prin participarea la Sfânta Liturghie. Odată cu creşterea numărului creştinilor, la începutul secolului al IV-lea, aproape toată popu-

laţia Imperiului Roman adoptase duminica drept zi de sărbătoare săptămânală, lucru care l-a determinat pe marele Împărat Constantin cel Mare să o declare, în anul 321, ca sărbătoare oficială pentru toţi creştinii din imperiu.

Importanţa duminicii în viaţa noastră

Fără un dialog continuu cu Dumnezeu, omul riscă să rămână sclavul propriilor sale preocupări şi nelinişti. Repaosul are un rol esenţial în revigorarea trupului, iar cel duhovnicesc cu atât mai mult. În lumina Învierii, creştinii adevăraţi trăiesc de mai bine de 2.000 de ani realitatea celui mai mare eveniment din iconomia mântuirii: frângerea pâinii sau Sfânta Euharistie care aduce în fiecare duminică şi sărbătoare odihna duhovnicească în sufletele celor care se apropie de ea cu credinţă. De asemenea, Biserica noastră consideră fiecare zi ca fiind o ocazie prin care ne putem întâlni cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi. Prin urmare, fiecărei zile trebuie să-i acordăm cinstire după rolul pe care l-a jucat în iconomia mântuirii. Astfel, lunea este ziua consacrată cinstirii celor nouă cete îngereşti, ziua de marţi este închinată proorocilor şi Sfântului Ioan Botezătorul, miercurea ne amintim de vinderea Mântuitorului, joi se pomenesc Sfinţii Apostoli, Sfântul Nicolae şi toţi ierarhii Bisericii, vineri ne aducem aminte de patimile Mântuitorului Hristos, iar sâmbătă facem pomenire "celor mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri, dreptmăritori creştini".