Oricât te-ai ruga, nu poţi fi ascultat de Dumnezeu, dacă te complaci în păcat

Nimeni nu trebuie să creadă că poate săvârşi păcate care să aibă urmări exclusiv asupra lui. Unele păcate devin atât de primejdioase încât efectele lor se resimt în descendenţii păcătosului până la a treia sau a patra generaţie. Când spre exemplu cineva s-a sinucis şi alţii i-au urmat exemplu, sinucigaşul va fi reponsabilizat şi de viaţa victimelor făcute de păcatul personal.

Universalitatea păcatului apare ca una dintre temele majore ale Sfintei Scripturi. Autorul primei cărţi biblice constată cu stupoare că firea umană este ireversibil înclinată spre păcat, spre rău în general şi de aceea atribuindu-I lui Dumnezeu însuşiri omeneşti afirmă chiar că El ar fi regretat că l-a creat pe om şi a decretat declanşarea potopului ca să-l distrugă (Geneză 6. 5-7). Nu puţini sunt deci autorii biblici care mărturisesc cu tristeţe că păcatul ţine de chiar firea umană: Cine poate spune: "Curăţit-am inima mea; sunt curat de păcat? (Proverbe 20, 9). Aceeaşi mărturisire apare şi în cartea Eclesiast: Nu există om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască (cap. 7, 20). Conştientizând păcătoşenia omului şi psalmistul invocă mila divină suspinând şi implorând: Să nu intri la judecată cu robul tău, că nimeni dintre cei vii nu este drept înaintea Ta (Ps. 142, 2).

Păcatul este extrem de contagios

Primejdia cea mai mare a păcatului este capacitatea sa extraordinară de a prolifera peste tot şi întotdeauna. Este extrem de contagios. Binele şi sfinţenia nu sunt contagioase (Vezi profetul Agheu 2, 12). Acest adevăr poate fi ilustrat prin următorul exemplu: dacă într-o grămadă de mere bune vei pune unul stricat, într-un timp determinat toate fructele bune se vor altera, dacă vei face invers, punând un fruct bun într-o grămadă de fructe stricate, procesul nu se va repeta. Aşadar păcatul are calitatea, dacă ar putea fi numită astfel, de a face rău şi celor din jur. Nimeni nu trebuie să creadă că poate săvârşi păcatul care să aibă urmări exclusiv asupra lui. Unele păcate devin atât de primejdioase încât efectele sale se resimt în descendenţii păcătosului până la a treia sau a patra generaţie. Când spre exemplu cineva s-a sinucis şi alţii i-au urmat exemplu, sinucigaşul va fi reponsabilizat şi de viaţa victimelor făcute de păcatul personal.

Cărţile biblice mărturisesc în unanimitate că întreaga fiinţă a omului este contaminată de păcat: gândurile, sentimentele, voinţa, cuvintele şi faptele (Gen. 6, 5; 8, 21; Matei 15, 19; Galateni 5, 19-21, etc.).

Strategia paşilor mărunţi

Păcatele, ca şi virtuţile, cunosc diferite stadii de dezvoltare. Sf. Ioan Gură de Aur spune că în strategia sa, ca să-l ducă pe om la păcat şi evident să-l piardă într-un final, diavolul dă dovadă de o excelentă răbdare şi viclenie, de multă stăruinţă şi chiar de pogorământ. Îşi începe întotdeauna atacul, aparent prin lucruri minore. S-ar putea spune că pentru a-şi asigura succesul adoptă strategia paşilor mărunţi strecurându-se pe nesimţite în sufletul omului, încetul cu încetul, ca omul să nu-i poată sesiza prezenţa şi nici intenţiile. Este cunoscut cazul regelui Saul. Pe acesta demonul l-a îndemnat mai întâi să iasă de sub ascultarea arhiereului şi sfătuitorului său Samuel (I Regi 15, 7-8), apoi i-a sugerat că nu i-ar strica dacă i-ar uzurpa demnitatea arhierească aducând singur jertfe (I Regi 13, 12). Următorul pas a fost să-l determine să nu mai asculte nici de Dumnezeu care îi porunceşte prin Samuel să-i extermine pe amaleciţi (I Regi 13, 1). Apoi l-a trimis să asculte de minciunile şi sfaturile unei vrăjitoare, slujitoare a diavolului prin practicarea spiritismului, regele nebănuind că prin aceea a ajuns chiar în posesia celui rău (I Regi 28, 7). Cât priveşte cauza sau mai exact izvorul păcatului s-a dovedit că trebuie căutat în cele trei mari ispite cu care Satana l-a încercat şi pe Mântuitorul Hristos în pustie şi anume: pofta cărnii (a trupului), pofta ochilor şi mândria (trufia) vieţii. După părerea unor gânditori creştini, prin pofta ochilor nu trebuie înţeleasă numai tendinţa dezordonată a simţurilor la dezordinea senzualităţii, ci întreaga înclinaţie a omului spre comoditate, prin căutarea a tot ceea ce este mai uşor şi mai plăcut, sau a drumului mai scurt, chiar cu preţul îndepărtării de Dumnezeu (cf. F. Fr. Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, p. 9). Aceeaşi idee o exprimase cu mult timp înainte Sf. Ioan Gură de Aur care observă că toate păcatele omului sunt cuprinse în: slujirea pântecelui, dragostea nestăvilită după averi şi bani. De observat că supremaţia o deţine pofta trupului. Diavolul este şi psiholog şi ca atare mizează pe firea omului mereu poftitoare. A doua este ispita minţii adică a firii cugetătoare şi iscoditoare a omului, permanent doritoare de noutăţi, deşi nu toate sunt mereu de folos, iar ultima este pofta inimii. Aceste ispite nu apar totuşi în acelaşi timp, excepţie făcând doar la Domnul Hristos. Ca un excelent cunoscător al firii umane, diavolul ştie perfect cum să-şi eşaloneze tentaţiile în funcţie de etapele vârstei omului, şi de ce nu, ţinând seama şi de preocupările acestuia. Dacă prima ispită este destinată în primul rând tinerilor, a doua o rezervă omului matur, prin cea de-a treia ispită îi urmăreşte mai ales pe cei mai în vârstă. Aşa zicea şi Nicolae Velimirovici: Cei tineri au de luptat mult cu poftele şi patimile trupeşti. A recunoscut-o şi psalmistul când i-a zis lui Dumnezeu: "Doamne, păcatele tinereţilor mele nu le pomeni", cei maturi împotriva înălţării cu mintea, iar cei bătrâni împotriva iubirii de bani, de putere şi de întâietate. (Cuvânt de sărbătoare, vol. I, Bucureşti, 2002, p. 132). Rezultă deci că diavolul nu se apropie oricând de om şi ca unul care îşi cunoaşte bine spaţiul de lucru îşi dozează tentaţiile, ca omul să nu-şi dea seama, şi nu pregetă vreodată să-şi facă meseria cu foarte mult profesionalism şi fără vreun răgaz. El se comportă ca un negustor încercat care oferă exact ceea ce a testat că are mai mult succes în lume, de milenii, aducând fiecărui om, considerat de el client al său, exact ceea ce i se potriveşte la momentul oportun.

Păcatul produce o ruptură şi la nivel de familie şi societate

Păcatul deformează chipul lui Dumnezeu din om şi implicit provoacă o iremediabilă ruptură între el şi Creatorul său. Din nefericire, păcatul produce o ruptură nu doar între om şi Dumnezeu, ci şi una interpersonală, la nivel de familie şi societate. Se poate observa că pe zi ce trece păcatul se instalează din ce în ce mai confortabil în lume, evident cu concursul şi acceptul omului încât devine o realitate ce se concretizează, printre altele, şi prin dorinţa de expulzare a lui Dumnezeu din propria-I creaţie. S-a ajuns până acolo încât în anumite cercuri este jenant să se mai amintească de Dumnezeu. Acolo unde s-a instalat, păcatul naşte violenţe, răpiri de bunuri şi de persoane, judecăţi cu sentinţe nedrepte, minciuni în defavoarea aproapelui, adultere, ucideri, false jurăminte şi implicit mari dezordini sociale (cf. Is. 39, 15). Starea păcătosului este dramatic descrisă de profetul Isaia care zice: Picioarele păcătoşilor aleargă spre rău şi se grăbesc să verse sânge nevinovat, gândurile lor sunt gânduri nelegiuite, prăpădul şi minciuna sunt pe drumul lor. Ei nu cunosc calea păcii şi în căile lor nu este dreptate, apucă pe cărări întortochiate; oricine umblă pe ele nu cunoaşte pacea. De aceea şi hotărârea de izbăvire este departe de ei şi mântuirea nu-i ajunge. Aşteaptă lumina, dar au parte de întuneric...ei bâjbâie ca nişte orbi de-a lungul unui zid, bâjbâie ca cei care n-au ochi, ziua în amiaza mare se poticnesc ca noaptea, în mijlocul celor sănătoşi apar ca nişte morţi. Mormăie cu toţii ca nişte urşi, se vaită ca nişte porumbei, aşteaptă izbăvirea şi nu este, aşteaptă mântuirea şi este departe de ei. Fărădelegile lor sunt multe înaintea Domnului şi păcatele lor mărturisesc împotriva lor. De aceea, continuă acelaşi profet: Să nu zică păcătoşii că mâna Domnului ar fi prea scurtă ca să izbăvească şi nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile lor pun un zid de despărţire între ei şi Dumnezeu lor, păcatele lor îi ascund faţa Lui şi-L împiedică să-i asculte (Is. 59, 8-12 şi 1-2). Aşadar în starea de complăcere cu păcatul, oricât de mult te-ai ruga, nu poţi fi ascultat de către Dumnezeu.

(*Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)