Păcatul desfrânării „formăluieşte“ mintea

Sfinţii Părinţi numesc păcatul ceaţă, zgură, întuneric, boală şi vorbesc despre negura şi pâcla, despre iadul păcatului, în sensul că acesta ne îndepărtează de Dumnezeu, de aproapele şi chiar şi de sinea noastră.

Aceiaşi Sfinţi Părinţi vorbesc despre suflet ca despre o fereastră. Prin Botez, această fereastră este luminoasă, curată, transparentă. Însă fiecare faptă rea o întunecă. Prin fiecare fărădelege, păcat şi patimă, este ca şi cum am înmuia o bidinea groasă într-o căldare cu vopsea neagră şi, în funcţie de gravitatea păcatului săvârşit, mai tragem o tuşă pe fereastra sufletului. Un păcat mai mic sau mai uşor, o bidinea pe cant, unul mai mare sau mai greu, o bidinea pe întreaga ei suprafaţă.

Şi tot din păcat în păcat, din bidinea în bidinea, ajungem să înceţoşăm şi să întunecăm total sufletul nostru. Din cauza întunericului, a ceţei şi a pâclei introduse în "văzduhul inimii", ajungem să trăim într-o grea şi adâncă orbie. Pentru că păcatul, mai presus de toate, este orbie sufletească. Din cauza acestei cecităţi spirituale, ajungem să nu mai putem privi spre zările senine ale vieţii, spre Dumnezeu, nici pe orizontală, spre aproapele nostru, ba chiar întunericul se instalează în interior, în profunzime, în adâncul sufletului nostru. Suntem ca într-o cameră obscură, în care nu numai că nu mai distingem în afară, ci nu mai observăm nici în interior, şi, din cauza întunericului, ajungem să ne vătămăm pe noi înşine, lovindu-ne de lucrurile pe care le întâlnim, de care ne ciocnim şi în care ne împotmolim pe cale.

Calea de spălare a negreţii sufletului, a ceţii şi pâclei păcatului o constituie pocăinţa. Prin lacrimile de căinţă, prin plânsul cel duhovnicesc, omul spală fereastra sufletului şi, astfel purificat, ajunge să privească şi să desluşească din nou, spre cer, spre aproapele şi în sine însuşi. Aventura explorării lumii interioare este pentru fiinţa umană experienţa cea mai profundă, lupta cea mai importantă, câştigul cel mai înalt şi mai de preţ.

Credinţa ortodoxă este o credinţă a discreţiei şi a bunului simţ. Nu intră în sufletului uman şi în intimităţile acestuia, fără să i se ceară, nu îl bruschează şi nu îl răneşte. Cu toate acestea, nimic din ceea ce este uman nu îi este străin şi necunoscut. Pe toate cele ale omului fizic şi lăuntric le cunoaşte; caută să le cultive pe cele frumoase şi înalte, iar pe cele imperfecte sau păcătoase încearcă să le prefacă şi să le înduhovnicească. Iar unul dintre aceste unghere ascunse ale vieţii umane, de care depinde de multe ori realizarea de sine, o constituie şi viaţa trupească.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai adânc gânditor creştin, spunea că omul se află într-o permanentă alergare spre plăcere şi într-o fugă necontenită din calea oricărei forme de durere. Caută să îşi provoace şi să îşi procure plăceri cât mai numeroase, neştiind că în însăşi fiinţa acestora se ascund colţii durerii, efecte ale păcatului. Caută plăcerea cu orice preţ şi sacrificiu, însă ajunge să constate că, în viaţă, nu există plăcere decantată total de durere. Plăcerea cheamă durerea, o strigă şi o introduce în însăşi adâncul fiinţei sale. O plăcere mai mică provoacă o durere pe măsură, o plăcere mai mare instalează suferinţa grea, însă omul caută să evadeze din braţele durerii în plăcere, din suferinţă - în tăgăduirea ei. Şi astfel, până la suferinţele cele mai mari şi grele, în permanentă progresie şi direct proporţional cu plăcerile gustate, iar toate, până la moarte - afectul ultim şi suprem.

Acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul "formăluieşte" mintea, îi dă acesteia forma sa. Şi, poate în nici un alt păcat şi în nici o altă patimă nu se simte acest lucru mai exact decât în patima desfrâului. Trăim într-o lume a senzualităţii debordante, într-o lume în care plăcerea trupească a fost ridicată la rangul de religie. O lume în care spiritele emancipate vorbesc despre o adevărată "revoluţie" sau despre o "nouă dezordine sexuală".

Calea spre vindecare

Oriunde ne mişcăm, pe oriunde umblăm, suntem provocaţi. Nu există program de televiziune care să nu transmită, sub aparenţa constatării vinovăţiei, scene ispititoare; nu putem căuta o ştire decentă, fără să vedem alături anunţuri matrimoniale lascive; chiar şi discuţiile noastre, cele mai inocente, poartă de multe ori în ele amprenta senzualului, a plăcerii trupeşti sau fizice. Toate aceste imagini, toate aceste oferte atacă sufletul omenesc, provocându-l să guste plăcerea. Câtă dreptate avea Sfântul Ioan Casian, marele ascet care a divulgat răutatea păcatelor şi a patimilor, să spună că desfrânarea "atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereţii (pubertatea sau adolescenţa) şi că doar puţini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte"!

Păcatul desfrâului formăluieşte mintea celui robit lui, pentru că acesta nu mai vede în fiinţa "iubită" un subiect, o persoană cu bucuriile şi cu suferinţele sale, cu împlinirile sau deziluziile sale, ci caută doar un trup, pe care să îl consume, să îi procure plăcerile mult visate, însă, după satisfacerea poftelor sale păcătoase, conştientizează că nu a dobândit adevărata fericire, că sub masca ei, trăieşte deziluzia, că voind a descoperi împlinirea, ajunge să trăiască, de fapt, în subteranele conştiinţei şi pe marginea prăpastiei.

Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă şi laxă din punct de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate şi generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă şi îl incită. Simpla amintire a lor îl urmăreşte şi caută să îl târască din nou în păcate.

Formăluind mintea omului, păcatul desfrânării întunecă şi perverteşte percepţia asupra celeilate persoane. În ea nu mai este descoperit ceea ce este mai înalt şi frumos, valoarea ei spirituală, ci este văzută şi trăită în registrul inferior al vieţii, trupescul, biologicul. Persoana iubită nu mai este experiată în ceea ce ea are propriu şi specific, ci în ceea ce o încadrează într-un regn, într-o specie - aspectul trupesc. Desfrânatul caută plăcerea clipei efemere, ratându-şi astfel bucuria eternităţii, condamnându-se pe sine să trăiască în platitudinea trupului şi a plăcerilor sale, mult prea sărace, indiferent cât de des şi de intens ar fi ele procurate.

Robul păcatului şi în mod deosebit al desfrâului trăieşte într-o lume iluzorie şi ireală, a poftelor şi dorinţelor, având contacte slabe şi rare cu lumea concretă şi reală, cu persoana umană. El are iluzia iubirii, şi cu atât mai puţin a iubirii adevărate, iar persoana iubită este în fond o proiecţie a dorinţelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea ce are mai josnic şi inferior.

Calea cea mai potrivită pe care o recomandă ascetica ortodoxă, de luptă împotriva păcatului "formăluirii" minţii, o constituie curăţirea inimii, purificarea ei de orice gând şi întinăciune trupească. O constituie descoperirea abisului de taine pe care îl constituie persoana iubită, nu atât din perspectiva vieţii ei trupeşti, oricum limitată în forme şi manifestări, ci explorarea adâncului ei interior, profunda ei viaţă lăuntrică. O astfel de percepţie ridică persoana iubită din aspectul de iraţional şi animalitate la valoarea ei de univers de taine, ce se aşteaptă şi se cere descoperit prin iubire jertfelnică.

În acest mod, ea se descoperă pe sine în ceea ce are mai frumos şi înalt, bogata ei viaţă duhovnicească, şi se transformă dintr-un "ceva", un obiect de consum, de astâmpărare a poftelor şi de procurare a plăcerilor, într-un "cineva", o persoană, o fiinţă de o bogăţie şi valoare inestimabilă, o susţinătoare şi colaboratoare în lucrarea de înduhovnicire a trupului, cu toate poftele şi dorinţele sale, într-un mediu şi suport ideal al unei vieţi spirituale înalte, în iubire şi dăruire.