Păgânism modern

Nu există om în lume care să nu Îl descopere pe Părintele său Ceresc. Dacă nu de bunăvoie şi cu bucurie, prin evenimentele plăcute şi fericite ale vieţii, în cel mai rău caz în suferinţă şi boală. Şi este de preferat să ne dăm osteneala să Îl căutăm şi să ne apropiem de El din tinereţe şi prin darurile cu care El ne binecuvintează viaţa, decât mai târziu, prin necazuri şi încercări.

Nu cu mult timp în urmă, am fost abordat de doi tineri, un băiat şi o fată, care mi-au solicitat să le săvârşesc, la o dată convenită, Sfânta Taină a Cununiei. I-am felicitat şi i-am încurajat pentru faptul că în astfel de vremuri, când numărul căsătoriilor a scăzut cam de patru ori în comparaţie cu anul trecut, au mai avut curajul să întemeieze o familie.

Mi-au cerut apoi câteva detalii privind slujba propriu-zisă şi pregătirea ei. Le-am spus că, dacă au un duhovnic al lor, ar trebui să se spovedească la el înaintea Sfintei Taine a Cununiei, pentru a porni la drum cu sufletul curat, iar dacă nu au un astfel de duhovnic, le stau chiar eu la dispoziţie, oferindu-le câteva sfaturi duhovniceşti, din spiritualitatea ortodoxă, referitoare la familia creştină, dragostea şi preţuirea dintre soţi şi darul naşterii de prunci.

Din cauza amânării sau lipsei mărturisirii există în lume atâta supărare

Atunci unul dintre ei, tânărul, mi-a spus că el este păgân, că este necredincios şi nu acceptă aceasta, dar că, din respect faţă de partenera sa, îi împlineşte şi această dorinţă. Prima mea reacţie a fost aceea de a-l întreba ce mai caută atunci în Biserică şi de ce mai este nevoie să participe la un "spectacol religios", contrar convingerilor şi voinţei sale. L-am tratat însă cu multă îngăduinţă şi le-am spus amândurora că le stau la dispoziţie dacă nu pentru o spovedanie adevărată - de care aveam să îmi dau seama că aveau atâta nevoie amândoi - măcar pentru o discuţie despre frumuseţea şi responsabilităţile familiei, fie ea chiar şi una "necredincioasă" sau "păgână".

La data convenită, m-am reîntâlnit cu ei. Oarecum străină şi stingheră, tânăra a spovedit ceva din ceea ce îi stătea pe suflet. Când am de-a face cu astfel de persoane, reţinute şi nemotivate, care participă apatic şi indiferent la spovedanie, cărora aproape că trebuie să le smulgi câteva cuvinte, încerc să le ofer argumente ştiinţifice, cel mai adesea medicale, nu atât teologice, ca nu cumva să fie tentate să creadă că popii încearcă să prostească lumea cu tot felul de baliverne. Încerc să le fac să realizeze faptul că tocmai din cauza amânării sau lipsei mărturisirii există în lume atâta supărare, necaz, durere, întristare, tristeţe, depresie, deznădejde, descurajare, disperare şi, deci, că spovedania este o nevoie interioară dintre cele mai presante ale sufletului uman. Că omul simte nevoia de a-şi împărtăşi suferinţele sale lăuntrice unei persoane, unui suflet confident, iar dacă nu face aceasta, îl aşteaptă boli şi suferinţe grave nu numai sufleteşti, ci şi somatice sau trupeşti. Dar mai ales încerc să le ajut să trăiască sentimentul de uşurare, de eliberare pe care ţi-l oferă o spovedanie făcută sincer şi curat, ca sub privirea lui Dumnezeu.

Am încercat să îi arăt tinerei în cauză câtă bunătate şi delicateţe investeşte Ortodoxia în Sfânta Taină a Mărturisirii. Să-i arăt că Biserica nu este un tribunal moral, iar preotul duhovnic nu este un avocat sau procuror care condamnă şi pedepseşte păcatele, ci un real "părinte sufletesc", iar Sfânta Biserică, un "spital duhovnicesc". Dincolo de toate eforturile, mi-am dat seama că nici ea nu era departe din punct de vedere creştin de partenerul ei. Nu se declara ferm necredincioasă sau păgână, dar faptele şi viaţa o trădau a fi.

A venit şi rândul viitorului mire, care mi-a adus de la început aminte de discuţia avută în urmă cu două-trei săptămâni, cum că el este păgân şi nu se spovedeşte, pentru că nu crede în aşa ceva. Ceea ce a urmat a fost pur şi simplu o discuţie despre credinţă, suflet, prietenie, căsătorie. I-am relatat mai întâi cazul unui alt adolescent care, având o grea suferinţă psihică, noaptea târziu, îmi mărturisea faptul că este satanist şi ateu şi cum am încercat să îl conving de faptul că nu se poate numi şi socoti astfel, odată ce stă pentru a nu ştiu câta oară de vorbă cu un preot ortodox, odată ce a călcat cu multă evlavie de mai multe ori în biserici şi mănăstiri ortodoxe, a avut discuţii cu mari duhovnici, în speranţa tămăduirii sale sufleteşti. Că am încercat să îl fac să înţeleagă mai degrabă faptul că este un tânăr în căutarea propriei identităţi sufleteşti. Că multe din aceste forme de revoltă sunt specifice adolescenţei, cu atât mai mult bolii sale. Şi bucuria a fost că, după calmarea crizei sale, acum Îl caută cu multă căldură pe Dumnezeu.

Indiferent de rătăcirile din viaţă, Cineva ne aşteaptă cu dragoste până în ultima clipă

Tânărului celui din urmă, cel cu nunta, i-am spus cam la fel, că îl socotesc a fi într-o perioadă de căutare şi cristalizare duhovnicească şi că am certitudinea că Dumnezeu îl va căuta El. I-am spus că sunt convins că mai devreme sau mai târziu, prin evenimente fericite sau triste, el însuşi Îl va descoperi pe Acesta, pentru că, aşa cum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu există om în lumea şi în viaţa aceasta care să nu Îl descopere pe Părintele său Ceresc. Dacă nu de bunăvoie şi cu bucurie, prin evenimentele plăcute şi fericite ale vieţii, în cel mai rău caz în suferinţă şi boală. Şi că este de preferat să ne dăm osteneala să Îl căutăm şi să ne apropiem de El din tinereţe şi prin darurile cu care El ne binecuvintează viaţa, decât mai târziu, prin necazuri şi încercări. Adevărul însă este că de cele mai multe ori, noi, oamenii, ne aducem aminte de El numai la necaz. Când suntem tineri, cât suntem sănătoşi şi împliniţi, "chestia" asta cu Biserica şi credinţa ne cam deranjează, pentru că la biserică popa condamnă nu ştiu care păcat, morala creştină înfierează păcatele, or aceasta ne deranjează. Nu ne place să fim criticaţi şi mai ales de către şi în Biserică. Şi de aceea ne declarăm credincioşi la statistici, dar viaţa ne trădează dacă nu necredinţa şi păgânismul, cel puţin necunoaşterea şi indiferenţa în materie de suflet şi religie. Dar cum vine asupra noastră o încercare sau o suferinţă, dându-ne seama de vulnerabilitatea şi slăbiciunea noastră, începem să ne amintim că dacă mergi la nu ştiu câte biserici sau mănăstiri, că dacă dai pomelnice la nu ştiu câţi preoţi sau participi la nu ştiu câte Sfinte Masluri, ar mai exista o speranţă. Într-o astfel de situaţie limită, mie mi se pare că persoana încercată este asemenea uneia care merge în faţa unei porţi mari şi frumoase, plânge şi strigă după ajutor, iar din spatele porţii aude un glas care cu multă bunătate îi spune: "Tu m-ai cunoscut până acum? Te-aş ajuta, dar nici eu nu te cunosc!". Norocul nostru este că Dumnezeu, într-o astfel de situaţie, nu spune nimic, ci se bucură cu noi, de întoarcerea noastră, indiferent în ce clipă a vieţii noastre s-ar petrece ea: tinereţe, maturitate, bătrâneţe, agonie. El deschide larg porţile iubirii Sale, ne primeşte, ne îmbrăţişează şi ne acoperă cu dragostea Sa nesfârşită.

I-am spus toate aceste lucruri tânărului "păgân", cu speranţa că dacă acum are alte griji decât cele legate de identitatea sa religioasă, duhovnicească, măcar mai târziu va reflecta asupra lor.

Nu ştiu ce au înţeles din toate. Ştiu însă ce am vrut eu să le arăt. Că indiferent de rătăcirile din viaţă, undeva, există cineva care ne aşteaptă cu dragoste până în ultima clipă a vieţii noastre. Acel Cineva este Dumnezeu, Care lucrează în mod deosebit prin preoţii Săi, la uşurarea poverilor sufleteşti ale lumii şi ale oamenilor, iar locul în care ne aşteaptă şi care ne oferă liniştea şi alinarea sufletească este adevărata noastră casă - Biserica.