Paraclis de spital, unicat în Cluj-Napoca

Din dorinţa de trăi duhovniceşte cât mai autentic, un grup de tineri entuziaşti au amenajat, la Cluj-Napoca, un lăcaş de cult cu rol de paraclis pentru Spitalul de Medicina Muncii şi Clinica de Endocrinologie. Rodul căutărilor lor şi a efortului colectiv s-a concretizat într-un aşezământ unic în peisajul arhitectural românesc. „Bisericuţa“ este expresia trăirii contemplative a creştinilor din secolele X-XI, aşa cum au concluzionat specialiştii.

Paraclisul de la Spitalul de Medicina Muncii şi de la Clinica de Endocrinologie din Cluj-Napoca, având hramurile „Sfântul Nicolae“ şi „Sfântul Stelian“, a fost sfinţit pe 7 iunie, 2011, de Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, aceasta fiiind şi prima slujbă de sfinţire a unui lăcaş de cult oficiată de ierarh, după întronizarea sa la Cluj-Napoca, pe 25 martie, 2011. La sfinţirea paraclisului a fost prezent şi Grupul psaltic „Sfântul Ioan Damaschin“, care a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie. Grupul, condus de Sorin Albu, cadru didactic la Universitatea de Artă şi Design, s-a implicat în mod activ în amenajarea acestui paraclis.

După cum povesteşte părintele Călin Felecan, preot misionar în cadrul Arhiepiscopiei, fost diacon al Preasfinţitului Vasile Someşanul, la început, după ce a fost hirotonit, a oficiat slujbele pentru bolnavi în sălile de mese de la secţiile de Endocrinologie şi de la Medicina Muncii. S-a găsit, la un moment dat, un spaţiu nefolosit, unde a fost radiologia şi unde s-a putut amenaja paraclisul.

„Nefiind bine aranjate scurgerile, intra apă înăuntru şi cei de la spital nu au mai folosit anexa. Am avut o cunoştinţă bună, un domn inginer, Câmpan, care a avut o pauză în lucrări, avea echipă de lucru, şi mi-a spus «Părinte, e momentul să facem ceva!». Apoi, în două săptămâni şi-a adus echipa şi a curăţat locul“.

Din fosta radiologie s-au scos ferestre de lemn, garderobe, resturi de la developarea de filme.

„S-a curăţat locul, s-a zugrăvit, am improvizat un altar, nişte litografii lipite, a venit Preasfinţitul Vasile şi a dat binecuvântare. Când am cerut aprobare de la Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, a spus că putem face doar dacă biserica va fi din toate punctele de vedere canonică. Eu nu-mi puteam imagina că ar putea să iasă din spaţiul acela ceva canonic; nu era nimic acolo. Nu mă puteam gândi că se poate converti spaţiul acela în ceva“, povesteşte părintele Călin Felecan.

Simţirea în Duh

În paralel cu slujirea în spital, a durat câţiva ani buni până s-a amenajat paraclisul.

„În primul rând s-au adunat tinerii, s-a cristalizat grupul. Erau tineri din generaţia de după Revoluţie, în care am crescut şi eu, oameni cu căutări mai profunde în viaţa duhovnicească, interesaţi de modul de trăire al Sfinţilor Părinţi, nu numai de teologia lor ca ştiinţă, cât de teologia lor ca trăire“. Părintele Felecan a arătat că aceşti tineri căutau sursa iniţială a cuvântului, a imaginii, a sunetului, în ideea de slujire completă, care să includă o pictură, muzică şi arhitectură autentice.

„S-a încercat să se prindă aceste aspecte într-un tot unitar. Toate simţurile omului trebuie prinse în lucrarea duhovnicească şi trebuie să aibă libertatea mişcării în Duh. Nu numai văzul, sau nu numai auzul, toate aceste lucruri au fost descoperite în Ortodoxie. Oamenii le-au trăit“, povesteşte pr. Călin Felecan.

„Pe lângă raţiune, fiinţa umană are şi afectivitate, iubire, precum şi voinţă. Dacă nu merge raţiunea cu voinţa, nu ai cum să ai afectivitate corectă. Toţi vrem să iubim, dar depinde cu ce raţiune iubim, iar raţiunea o avem în funcţie de ceea ce vrem. Voinţa ne ţine legaţi de Dumnezeu Tatăl. Dacă vrem să ajungem la Dumnezeu trebuie să avem voinţa ţintă la El. Dacă vrem să avem dreaptă socoteală, trebuie să avem raţiunea lui Hristos, mintea la Hristos, şi atunci putem vorbi de simţire curată. Şi simţim când Duhul lui Dumnezeu este în noi, aşa cum simţi haina pe tine“. La fel, în ceea ce priveşte amenajarea paraclisului, „am căutat să punem accent pe simţire, pe simţirea adevărată“.

Lucrările au durat câţiva ani, fondurile fiind limitate.  „Dar nici noi nu eram copţi, nu ştiam ce trebuie. Atunci când lucrurile s-au mai cristalizat, iar oamenii s-au aşezat, după ce au fost încercaţi şi au ieşit din încercări, au ştiut mai bine ce să caute, ce să ofere. Toţi voiau să picteze, toţi voiau să citească, toţi voiau să fie preoţi, toţi voiau să cânte. Erau diferite căutări“. Aceste căutări duc, prin lupta cu patima, la libertate, observă părintele.

„Dumnezeu stă cu noi la fel cum stăm noi cu copiii. Stă cu ochii pe noi până începem să mergem, mai cădem, ne ridicăm, până deprindem mersul. Iar pe noi ne vrea să fim duhovniceşti, vrea să ne facă liberi. Aşa aşteaptă Dumnezeu de la noi să fim duhovniceşti: cum aşteptăm noi de la copii să umble“.

Aceste căutări interioare au dus, în final, la găsirea formei exterioare de expresie, a bisericii, odată cu cristalizarea grupului.

„Ascultarea mea duhovnicească este spitalul. Biserica de aici este darul lui Dumnezeu. Mă tot minunez de oamenii care sunt în jurul meu şi mă bucur de ei, mă simt cel mai mic şi cel mai nepregătit dintre ei“, spune părintele care a început slujirea în urmă cu mai bine de zece ani, timp în care s-a produs şi întâlnirea cu Sorin Albu şi grupul lui.

Mai vechi decât Athosul

Tinerii entuziaşti voiau să facă de toate: pictură, amenajare, zidărie, curăţenie, orice era nevoie.

„Majoritatea celor care au lucrat la biserică erau tineri, zburdau pe aici, pe jos, pe sus, pe acoperiş. Veneau pe rând, erau în jur de 30 de oameni. La sfinţire l-am rugat pe Înaltpreasfinţitul Andrei să le facă diplome de aleasă cinstire. Avea un teanc mare de diplome pe care le-a tot împărţit. Au meritat, fiecare, pentru că, nefiind bani, cel mai mult a contat munca şi harisma, talentul în amenajare“.

La final, după cum au apreciat specialiştii, lăcaşul de cult este realizat în spiritul bisericilor din secolele X-XI, ca mod al trăirii creştinilor din acele secole, a remarcat părintele Călin Felecan.

„Este chiar mai vechi decât Athosul, unde lucrurile sunt mai noi, pictura e mai fragmentată, e mai mult raţionalism în prezentare. Credinţa creştinilor din primul mileniu era mai contemplativă“, consideră părintele Felecan.

„Lucrările de aici conduc spre această asumare personală a Duhului lui Dumnezeu. Trebuie să ne asumăm pe noi înşine în Duhul lui Dumnezeu. Însăşi Biserica, ca arhitectură, e Maica Domnului care naşte. Noi trebuie să trecem prin Înviere, prin naştere, prin restaurare“. Lăcaşul de cult a fost rod al unui efort colectiv de-a dreptul minunat. 

„Biserica nu e meritul meu, e un dar al lui Dumnezeu pentru toată comunitatea. Când s-au terminat lucrările, le-am spus: cred că orice preot ar fi vrut să vă aibă în preajmă“.