Pelerini la Bucureşti şi la Basarabovo

Mii de credincioşi se află în aceste zile la Bucureşti, dar şi la Basarabovo, în Bulgaria, pentru a i se închina Sfântului Dimitrie cel Nou. Deşi tainică, ruga lor "se aude" parcă numai în limba română. Căci, şi în satul bulgar, unde a trăit cuviosul călugăr, dar şi în capitala noastră cosmopolită, au venit români de pretutindeni pentru a urca drumul de piatră al celor două sălaşuri ale Sfântului Dimitrie.

Mi-a fost dat, în preajma marelui praznic al Cuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabi, ocrotitorul Bucureştilor, să fiu unul dintre pelerinii tăcuţi, veniţi să i se închine în lăcaşul sfânt. Însă, Domnul a vrut să refac, într-un fel, drumul călugărului de la casa sa din Basarabovo, Bulgaria, către cea din Dealul Mitropoliei al Bucureştilor şi să parcurg într-o zi traseul pe care acesta l-a urmat în secole. Tot astfel, an de an, ortodocşii merg la Mănăstirea de Piatră din coasta Lomului sau la Catedrala patriarhală de pe malul Dâmboviţei pentru a se ruga la Sfântul Dimitrie. În fiecare din aceste lăcaşuri se rânduiesc mulţi credincioşi, dar şi mai mulţi, care nu au cum să ajungă acasă la cucernicul călugăr, se strâng în biserica din sufletul lor şi îşi înalţă ruga în gând. Cu aceeaşi discreţie şi smerenie creştină, în aceeaşi cadenţă lentă şi răbdare molcomă, fie că sunt în Bulgaria, fie în România, ei parcurg acest drum al speranţei şi milostiveniei. Am urcat împreună cu ei treptele ambelor case ale Sfântului Dimitrie parcă alături de nişte umbre. Chipurile lor însă, multe dintre ele, mi-au rămas întipărite în minte. Sunt feţele unor oameni răvăşiţi de griji şi temeri pentru ai lor de acasă, a căror nădejde şi-au pus-o în ajutorul sfântului şi a minunilor sale.

La mănăstirea de piatră

E dimineaţa zilei de 23 octombrie, iar la poalele stâncii uriaşe, ce adăposteşte biserica săpată în piatră, sunt foarte mulţi pelerini. Cu toate acestea, nici zgomotele paşilor lor, nici ale motoarelor de autocare nu reuşesc să acopere liniştea din jurul muntelui. Toţi au capul acoperit, mulţi sunt în vârstă, respiră greu, unii se sprijină de braţul altora mai viguroşi, însă nici unul nu rămâne jos, ci se avântă pe treptele abrupte ce duc la chilia Sfântului Dimitrie. Pare un tablou clasic, în care oamenii sunt puncte negre pe scara în zigzag a muntelui de cretă, mici constructori ce se sprijină de schelele de scândură. Sigur, drumul este spectaculos şi numai cei care nu şi-au adus aparat de fotografiat rezistă ispitei de a face poze. Însă, sus, în chilia Sfântului Dimitrie, liniştea este stăpână din nou, fiind spartă, din când în când, doar de fâşâitul hainelor care se ating. Aici, fiecare este singur cu fiecare şi cu gândurile lui. Icoana sfântului, de dimensiunea unui om, pare că-i binecuvântează pe toţi în parte atunci când se apleacă în faţa ei. Prin găurile mici ale peşterei, intră raze de lumină ca nişte fascicule laser ce trec de pe un obraz pe altul şi stau acolo preţ de o închinăciune. După ce au fost scanate de cineva nevăzut, chipurile lor parcă se uşurează de povară şi strălucesc în bătaia lumânărilor pe care le aprind în sfeşnicul din grota deschisă.

Nu le-a fost greu să ajungă până aici, pentru că lăcaşul Sfântului Dimitrie din Basarabovo se află la o aruncătură de băţ distanţă de Bucureşti, dincolo de Dunăre, la 15 km de Ruse. Autocarul face o oră pe drum, dar nu este la fel de simplu pentru credincioşii din alte părţi care străbat şi câteva sute de kilometri pentru a ajunge la chilia călugărului. Nu mai punem la socoteală banii, pe care mulţi îi strâng cu greu. În faţa efortului lor fizic şi financiar, a răbdării şi abnegaţiei, te simţi tămăduit.

Satul Basarabilor

Satul Basarabovo nu este foarte mare, iar de sus, de pe munte, poţi zări localităţile româneşti din stânga Dunării. Această aşezare, cu biserici, cimitire şi case vechi, a fost întemeiată de Ioan Basarab I, primul domn al Ţării Româneşti. De-a lungul râului Lom, care străbate localitatea, şi până la vărsarea lui în Dunăre, se găsesc peste 300 de chilii săpate în stâncă, 40 fiind biserici. La mică distanţă de Basarabovo, este satul Ivanovo, ale cărui chilii de piatră, unele dintre ele aflate sub protecţia UNESCO, atrag sute de credincioşi.

Fiind o zonă de graniţă şi populată şi de vlahi, şi de bulgari, nu se ştie care era naţionalitatea Sfântului Dimitrie cel Nou. Din cauza războaielor şi a prigoanei otomane, locuitorii se mutau de pe un mal pe celălalt al Dunării, cum a fost între anii 1769 şi 1774, când, în urma Războiului ruso-turc, satul Basarabovo a suferit distrugeri foarte mari. Atunci, oamenii s-au refugiat în satul Slobozia de lângă Giurgiu, însă o parte dintre ei s-au întors spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Din însemnările unui învăţător local, Nicolae Nemţov, ce a trăit pe la 1890, aflăm despre casa natală a Sfântului Dimitrie cel Nou, despre Biserica Sfântului Ioan la care obişnuia să meargă la slujba de duminică, despre faptul că, văcar fiind, nu era răsplătit decât cu pâine şi sare. În acele vremuri, moaştele Sfântului Dimitrie se aflau deja la Mitropolia din Bucureşti.

Pe Dealul Mitropoliei

Încă din 23 octombrie, la Bucureşti a început pelerinajul la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Aici, la casa în care acestea odihnesc de două veacuri, mulţimea de oameni care se adună de dimineaţa până noaptea târziu este copleşitoare. Jos, în valea aglomerată a Pieţei Unirii, zgomotul, acelaşi de zi cu zi, se potoleşte direct proporţional cu apropierea de sfintele moaşte. În faţa raclei, doar ochii şi mâinile mai vorbesc, rostindu-şi durerea. Credincioşii se preling încet pe Dealul Mitropoliei ca un şarpe al casei care se strecoară pe lângă ziduri. Trupul lui a îmbrăcat culorile cernite ale oamenilor, cei mai mulţi dintre ei în vârstă, care poartă hainele toamnei târzii. Îi recunoşti pe pelerini imediat, chiar dacă îi întâlneşti în altă parte decât la coada "despletită" peste mal. Dincolo de cizmele negre, fustele ori pantalonii aşijderea, paltoanele în aceleaşi tonuri, căciulile gri şi genţile mari, îi ghiceşti, pe străduţele lăturalnice sau în tramvaie, după aerul solemn din jurul lor. Atunci, simţi că ai trădat ceva din tine, dar nu prea ştii ce, pentru că tu, om al betoanelor şi maşinilor scumpe, nu ai răgazul şi îngăduinţa lor, nu ai căldura, dragostea şi bunătatea de pe chipul lor. Te-ai pietrificat asemenea asfaltului care te-a zidit ca un meşter parşiv. Sunt două lumi care se înfăşoară una în jurul celeilalte asemenea unui mărţişor. Este o mare lecţie de cucernicie pe care o primeşte acest oraş pestriţ şi fariseic o dată pe an. Iar învăţătura vine din Dealul Patriarhiei, de la moaştele Sfântului care ne binecuvântează cu această minune o dată pe an.

Catedrala patriarhală

Sfânta Biserică din Dealul Patriarhiei a fost ridicată pe la 1654-1658 de Constantin Şerban Basarab Cârnul şi soţia lui, Bălaşa, şi poartă, încă de atunci, hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. La scurt timp după sfinţire, a fost transformată în Mitropolie, iar după Primul Război Mondial, în Patriarhie. Aici, la 13 iulie 1774, au fost aduse din Bulgaria moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, prăznuit la 27 octombrie, şi aşezate într-o raclă de argint. De asemenea, în bisericuţa săpată în stânca de la Basarabovo, se află o icoană cu o părticică din moaştele Cuviosului Dimitrie cel Nou. Icoana a fost dăruită de Patriarhia Română în urmă cu câţiva ani.

Din viaţa Sfântului

Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă Asan (secolele XII-XIII), într-un sat locuit de vlahi, Basarabov, din părinţi ortodocşi. Alte surse susţin că a trăit în secolul al XVII-lea.

Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal, apoi a îmbrăcat haina monahală la o mănăstire din Basarabov, unde a trăit ca ascet, în peşteră, în linişte şi rugăciune. A murit pe lespedea de piatră pe care dormea totdeauna, pe malul râului Lom. După mulţi ani, râul Lom umflându-se, a dus cu el şi moaştele Sfântului Dimitrie. Pronia cerească a făcut ca acestea să fie descoperite printr-o revelaţie unei fete bolnave şi aduse la biserica satului Basarabov.

Auzind de minunile ce se făceau aici, domnii Ţării Româneşti doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte, însă Sfântul Dimitrie, nevrând să-şi părăsească satul, domnii munteni au zidit o biserică în Basarabov, unde i-au adăpostit moaştele mai mult de două secole.

În timpul Războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), generalul rus Petru Salticov a vrut să le ducă în Rusia. Dar, la stăruinţa unui creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, în tip ce mâna dreaptă a fost dăruită Lavrei Pecerskaia din Kiev.

Minunile Sfântului Dimitrie cel Nou

Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele Cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie. Închinându-se la moaşte, monahul Lavrentie a rupt şi el o părticică din mâna sfântului, dar a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat. Ioanichie, un episcop evlavios, paralizat, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla Cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a însănătoşit şi a dat laudă binefăcătorului său.

În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.

În timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial, câţiva bulgari au furat cu o maşină moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, vrând să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar Sfântul n-a voit să părăsească România. Prin minune, toată noaptea, bulgarii au înconjurat străzile Capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte, aduse în catedrală.

În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând îndura, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul Cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă şi a rămas uimită să-şi vadă soţul înzdrăvenit.