Pentru o cultură a inimii

Cultura inimii - o sintagmă care nu se aude în limbajul cotidian şi nu se vede prea des în textele scrise, dar care, s-ar părea, în ultima vreme, tinde să se impună cu mai multă insistenţă atenţiei omului contemporan. Ne vorbeşte despre ea, spre exemplu, arhimandritul Sofronie de la Mănăstirea

Essex, încercând să convingă pe cei cărora se adresează de importanţa cu totul deosebită pe care o are această latură a oricărei activităţi ce vizează formarea omului sau, eventual, corectarea celui care nu a avut parte de o influenţă benefică în timpul formării sale: Noi trăim într-o lume uimitor de cultă, însă în sfera duhului oamenii sunt prea departe de starea în care ar trebui să fie. ş...ţ. Intelectualului îi apare ca o mare bogăţie informaţia despre evenimente, realizări ştiinţifice ş.a.m.d., acolo unde, în ce priveşte cultura inimii, el se află foarte jos.

În acelaşi duh, care vede prioritatea ce trebuie acordată cultivării trăirilor frumoase, nobile, alese, ne vorbeşte în cuvântările sale ieromonahul Rafail Noica, discipol al arhimandritului Sofronie şi traducător al cărţilor acestuia. Referindu-se într-unul din discursurile sale la deosebirea dintre Legea Veche şi Noul Legământ, el precizează că nu întotdeauna e suficient să nu făptuieşti fărădelegi. Depinde cu ce inimă te-ai abţinut de la o asemenea făptuire, căci, după învăţătura dată de Iisus, adică după Noul Legământ, dacă în inima ta, de exemplu, ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai şi ucis.

Sigur că nici unul dintre cei care vorbesc despre cultura inimii în felul arătat mai sus nu ignoră importanţa ce trebuie acordată celeilalte dimensiuni de seamă a oricărei activităţi ce are în vedere formarea omului, şi anume aceea care vizează cultura intelectului. Omul trebuie învăţat să simtă frumos şi în acelaşi timp să gândească frumos. Acestea amândouă sunt importante. De altfel, ele se intercondiţionează. Una se face prin cealaltă şi viceversa. Un teolog de mare prestigiu, precum Dumitru Stăniloae, a dat, poate, cea mai concisă şi mai potrivită formulare care exprimă atât legătura dintre cele două dimensiuni ale procesului formativ, cât şi prioritatea pe care trebuie s-o aibă cultura inimii în interiorul acestui proces: Inima este adâncul minţii.

Precum am spus, deci, copiii, tinerii, în multe cazuri şi oamenii maturi, trebuie învăţaţi să aibă trăiri frumoase, alese, nobile (în primul rând, iubirea faţă de semeni, înţelegerea faţă de cei care, de cele mai multe ori, din ignoranţă sau din slăbiciune greşesc, compasiunea pentru cei aflaţi în suferinţă, bucuria pentru binele pe care l-ai făcut sau altcineva l-a făcut semenului tău etc.). Este foarte important acest lucru pentru că trăirile noastre determină în mare măsură felul nostru de a gândi, a vorbi şi a făptui. Dacă simţămintele noastre sunt frumoase, este mult mai mare şansa ca şi felul nostru de a ne manifesta în lume să fie frumos.

De aceea, este atât de important ca toţi aceia care, într-un fel sau altul, prin activitatea lor vizează şi educaţia sau în primul rând educaţia să nu scape din vedere această aserţiune: cultura inimii, atunci când e vorba de formarea omului, este prioritară. Un învăţător care sacrifică orele de muzică, desen sau educaţie fizică pentru a-i învăţa pe copii mai multă matematică sau gramatică face o mare greşeală. În felul acesta, copilul este frustrat de ceea ce sufletul lui are atâta nevoie pentru formarea sa armonioasă. La fel de nocivă este desigur şi atitudinea celor care, aflaţi la alt nivel al socialului şi ocupându-se de conceperea planurilor de învăţământ, nu acordă limbilor clasice, culturii clasice în general, ponderea necesară.

Se înţelege, însă, că nici un dascăl nu va putea să lucreze eficient în acest plan al culturii inimii, dacă el însuşi nu a fost deprins să aibă simţăminte frumoase. Într-una din cărţile sale, parcă în mod semnificativ intitulată Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, Cuviosul Paisie Aghioritul spune la un moment dat, referindu-se chiar la situaţia învăţământului din vremea noastră: Mare lucru e dascălul corect, mai ales în zilele noastre. Copiii sunt casete nescrise. Sau le umple cu cântece murdare sau cu muzică bizantină. Lucrarea dascălului este sfântă. Are o mare responsabilitate.(...) Profesorii trebuie să afle modul prin care să transmită copiilor unele mesaje despre Dumnezeu şi Patrie. Să semene în ei sămânţa şi să nu aştepte să răsară imediat. Nimic nu se pierde; cândva ea va prinde rădăcină.

Şi totdeauna cu binele, cu sârguinţă, cu dragoste să se poarte cu copiii.

Procedând în felul acesta, vom ajunge, desigur, să urmăm cum trebuie învăţătura Celui care, El Însuşi, în tot ce ne-a spus şi a făcut, nu a scăpat niciodată din vedere inima omului şi Care ne-a cerut şi ne cere şi astăzi şi întotdeauna să avem în inima noastră simţăminte frumoase faţă de toţi semenii noştri, chiar şi faţă de cei care se orientează către noi cu duşmănie.