Soborul Catedralei Patriarhale a mers astăzi, 24 decembrie 2024, în Ajunul Crăciunului, în procesiune cu icoana Nașterii Domnului la Reședința Patriarhală. Preoții, diaconii și psalții lăcașului de rugăciune au fost întâmpinați de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Salonul Sfinților Români.
Permanentă priveghere pentru o bună întâlnire cu Domnul
În Sfânta şi Marea Zi Marţi, când se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, ne-a vorbit despre starea de permanentă priveghere, condiţie necesară pentru întâlnirea cu Mirele.
Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit Nifon, raportându-ne la Pilda celor 10 fecioare, vorbiţi-ne despre starea de veghe permanentă pe care trebuie să o avem.
Această pildă este una dintre cele mai frumoase din Sfânta Scriptură, care ne vorbeşte, cu ajutorul simbolisticii nunţii mesianice, despre Împărăţia lui Dumnezeu, mai bine zis, despre cea de-a Doua Venire, ea surprinzând starea de tensiune eshatologică care trebuie să caracterizeze pe orice creştin angajat pe drumul mântuirii. Starea de veghe permanentă sau de priveghere este o caracteristică ascetică pentru aceia care doresc să fie demni următori ai Mântuitorului Iisus Hristos. În tradiţia noastră ortodoxă, privegherea se referă la acea stare de concentrare a atenţiei, de corectă receptare a realităţii, dar şi de efort continuu de purificare, ce duce la spiritualizare şi îndumnezeire, după cum, de exemplu, observa Sfântul Vasile cel Mare: "Privegherea înseamnă domolirea patimilor trupeşti, eliberarea de năuciri, (…) o inimă înfrântă, blândă şi smerită, gânduri rele alungate (…), patimi îmblânzite, duhuri supuse, limbă controlată, fantezii oprite". A priveghea neîncetat înseamnă, aşa cum reiese din Pilda celor 10 fecioare, a nu lăsa să se stingă entuziasmul nostru misionar, a continua fără oprire să vestim valorile evanghelice, pe Iisus Hristos Însuşi, prin viaţa şi faptele noastre, acasă sau la locul nostru de muncă, adică a fi cu adevărat apostoli ai vremurilor noastre. Privegherea este o stare care se obţine cu ajutorul mijloacelor ascetice de care vorbeşte întreaga noastră tradiţie bisericească, prin post, rugăciune, meditaţie şi fapte bune. Un bun creştin se află în stare de veghe atunci când, neuitând să-şi împlinească datoriile lui cotidiene cu privire la familie şi la muncă, se concentrează asupra unei perspective duhovniceşti. A te angaja în adâncirea cuvântului Evangheliei, a face binele, dar şi a da prioritate realităţii spirituale înseamnă a fi în stare de veghe permanentă, mai ales atunci când ai conştiinţa că efortul tău duhovnicesc poate fi un exemplu şi o scară spre Dumnezeu, pentru aproapele tău, căci atunci dorinţa de a menţine nestins avântul duhovnicesc este maximă. Acest concept de veghe neîncetată, care a beneficiat de atenţia şi scrisul multor Părinţi ai Bisericii, ori autori ascetico-mistici, este deosebit de actual, pentru că el ne face să transcendem materialitatea lumii, să respingem presiunea secularistă, dar ne oferă şi posibilitatea de a privi în adâncul divin din noi şi de a avea o relaţie vie cu Dumnezeu. A Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu sau Parousia este o realitate care menţine viu interesul credinciosului pentru a nu fi cucerit de superficialitatea lumii şi pentru propria înduhovnicire, iar veghea neîncetată este cea care, pe de o parte, pregăteşte omul pentru acest eveniment cosmic, iar pe de altă parte, este o condiţie necesară pentru buna întâmpinare a acestei întâlniri cu Domnul Cel Înviat. Altfel spus, este vorba despre o actualizare permanentă a stării de pocăinţă sau de convertire, dar şi de o stare firească pentru orice creştin responsabil. Relaţia dintre creştin şi lume, dintre Domnul Iisus şi Biserică, este văzută prin intermediul metaforei nunţii, adică a pregătirii permanente pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Am putea spune că veghea neîncetată este actualizarea cotidiană a darurilor de la Botez sau o reîntoarcere neîncetată către "Dătătorul tuturor bunătăţilor" şi "Părintele luminilor". Această stare cere, totuşi, naturaleţe, adică înseamnă o normalitate a manifestării credinţei şi nu o forţare teatrală, ori o maximizare a falsităţii cu tentă spirituală. De aceea, Mântuitorul spune într-o altă pildă, cea a Judecăţii de Apoi, că El se identifică cu toţi acei neajutoraţi cărora le-am acordat atenţie şi susţinere, ori i-am neglijat. Iar Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul spune că iubirea de Dumnezeu se probează, obligatoriu, prin cea de aproapele. Efortul ascetic de desăvârşire cere o naturaleţe evidentă, o direcţionare corectă a tot ceea ce este bun şi frumos din sufletul nostru.
Vorbiţi-ne despre lene ca nepregătire duhovnicească pentru întâmpinarea Mirelui şi a praznicului.
Din punct de vedere duhovnicesc, lenea este unul din cele mai mari păcate, deoarece arată închiderea în sine şi refuzul colaborării cu Dumnezeu. Credinciosul leneş este insensibil la vocaţia sa de a-L urma pe Hristos, de a vesti Evanghelia şi de a se preocupa de propria lui mântuire. Într-un fel, lenea duhovnicească este o formă de moarte spirituală, de împietrire şi dezumanizare. Asemenea fecioarelor nebune, leneşul este acel om dezinteresat de destinul şi scopul vieţii sale, care a devenit preocupat excesiv de cele materiale şi nepăsător de lucrurile cu adevărat importante ale vieţii. Astfel, Parabola celor 10 fecioare vorbeşte despre lenea duhovnicească cu ajutorul metaforei "fecioarelor nebune". Este o nebunie să nu te intereseze veşnicia ta, fericirea ta, raportul tău cu tine însuţi, cu aproapele tău şi cu Dumnezeu. Este o nepăsare ucigătoare, care păstrează sufletul în amorţire şi în dezinteres faţă de realitate. Or, chiar şi din punct de vedere psihologic, nebunia înseamnă, până la urmă, incapacitatea de a percepe corect realitatea. Actualizând Parabola celor 10 fecioare, putem afirma că nepregătirea duhovnicească pentru primirea Mirelui sau pentru întâmpinarea atmosferei sărbătorii, a Sfintei Învieri, ori a oricărui alt praznic, reprezintă neputinţa de a ieşi din sclavia materialităţii şi a superficialităţii, înseamnă a trăi marginal viaţa, a fi rob al neputinţei şi a te mulţumi să exişti la marginea nimicului. Într-o lume plină de harul lui Dumnezeu, bună şi frumoasă, este o datorie profund umană a fi receptiv la chemarea Duhului şi la împlinirea propriei vocaţii. Poate la fel se întâmplă şi astăzi, cu fraţii noştri preocupaţi de amănuntele sărbătorii, de lucrurile ei marginale şi materiale, cărora le scapă esenţa: purificarea şi apropierea de Dumnezeu şi împărtăşirea de dumnezeiasca bucurie.
Ce înseamnă ca "fiecare dintre noi să-şi înmulţească talantul harului după măsură"?
Această expresie, care aparţine unei alte parabole, şi anume aceleia a talanţilor, din acelaşi capitol 25 al Evangheliei după Matei, vine să completeze înţelepciunea Parabolei celor 10 fecioare, aducându-ne o aprofundare a mesajului ei. Şi anume, este vorba de faptul că a răspunde vocaţiei noastre creştine evidenţiază colaborarea noastră cu harul dumnezeiesc, dezvoltarea darurilor noastre naturale oferite de Dumnezeu, care ne individualizează şi care reprezintă aportul nostru personal la binele comunităţii în care trăim, care manifestă propria noastră relaţie cu Dumnezeu în spaţiul comunitar. Fiecare din noi trebuie să dezvolte darurile sale proprii, oferite de Creator, conform posibilităţilor sale de înţelegere, de acţiune şi de aprofundare. Măsura dezvoltării darurilor nu are limită, este vorba de spaţiul exersării nesfârşitei asemănări cu Dumnezeu. Când dăruim propria noastră măsură familiei, parohiei, ori locului nostru de muncă, lucrăm la propria noastră mântuire, Îl manifestăm pe Dumnezeu prin binele şi energia noastră personală pe care o oferim. A lăsa inactive aceste daruri, de asemenea, înseamnă a refuza colaborarea cu harul dumnezeiesc, a te închista în propria suficienţă şi a te înconjura de obstacole inutile. Este o formă de alterare şi de moarte. Până la urmă, iadul înseamnă rămânerea în propria autosuficienţă, propria contemplare şi refuzul dialogului şi a legăturii cu celălalt, cu Dumnezeu. În misiologia noastră ortodoxă, se afirmă, cu tărie, faptul că a fi noii apostoli ai Mântuitorului Hristos, misionarii de azi ai Bisericii noastre, înseamnă a ne valorifica propriul talent, a-l înmulţi şi a adăuga har peste har vieţii noastre. Lumea are nevoie de talantul nostru, de mărturia noastră şi de exemplul bun al vieţii noastre. Acum, când marele praznic al Învierii Domnului se apropie, a recepta "duhul sărbătorii", a veghea neîncetat la aprofundarea harului lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a ne manifesta vocaţia noastră creştină presupune a fi buni creştini, mărturisitori ai Învierii şi adepţi convinşi ai speranţei şi încrederii în Cel care a biruit moartea şi care este Domnul cel Atotputernic, Stăpânul vieţilor noastre. Să ajungem cu bine la luminatul praznic al Învierii Domnului!